Este nevoie de un Neemia în cancelariile occidentale

1504 0

„Cei ce au mai rămas din robie sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului sunt dărâmate, şi porţile sunt arse de foc.” Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor (Neemia 1:3-4)

Executarea celor 21 de creştini egipteni de către gruparea teroristă auto-numită Statul Islamic din Libia, a indignat o lume întreagă. Dacă mai adăugăm pe cei 220 de creştini recent sechestraţi de către aceeaşi grupare teroristă, dar în Siria, dacă adăugăm pe cele 235 de fete adolescente răpite de Boko Haram în Nigeria, dacă vorbim de situaţia de extremă urgenţă (din punct de vedere umanitar) a creştinilor irakieni refugiaţi în Erbil, dacă vorbim de creştinii din Coreea de Nord, fără să uităm de pastorii întemniţaţi din Iran şi mulţi atâţia alţii de pe întreg mapamondul, atunci vom privi situaţia Bisericii Prigonite dintr-o altă perspectivă.

Ultimul raport anual al organizaţiei Open Doors, scoate în evidenţă că în ultimul an 4 344 de creştini au fost asasinaţi din cauza credinţei, mai mult decât dublu faţă de anul 2013 când au murit din acelaşi motiv 2 123 de creştini şi mai mult decât triplu faţă de anul 2012 (1 201 morţi).

Islamismul radical, prin practicile lui atât de barbare, pur şi simplu sfidează o lume întreagă. Asasinarea creştinilor egipteni a fost atât de bine pregătită, folosind tehnicile cele mai avansate video (inclusiv macara pentru camere), tocmai cu scopul de a-şi prezenta lumii întregi ideologia şi de a semăna groaza şi teroarea. Ce fac politicienii din lumea occidentală? Ce fac marile concerne industriale, oamenii de afaceri din fruntea companiilor multinaţionale, ce fac bancherii, ce fac marile barouri de avocaţi? Dar ce fac oare organizaţiile neguvernamentale, fundaţiile aşa zis umanitare conduse de persoane publice de primă mână? Ce fac oare bisericile creştine care se bucură de libertate, sau ce facem noi creştinii de rând?

M-am gândit mult la aceste lucruri şi răspunsul l-am găsit privind la unul dintre bărbaţii din Vechiul Testament, faţă de care personal am un deosebit respect. Neemia era un demnitar de rang înalt la curtea împăratului Artaxerxe, iar Imperiul Medo-Persan reprezenta puterea mondială în acea vreme. Şi totuşi, de acolo din locul lui confortabil, unde se bucura de autoritate, de influenţă şi de confort, Neemia este interesat de poporul său. Ştia că situaţia fraţilor lui în Iudeea nu putea să fie tocmai bună, dar nu se aştepta la o descriere atât de sumbră. Ce a făcut Neemia într-o  astfel de situaţie? În primul rând se identifică pe el însuşi cu poporul care se afla „în cea mai mare nenorocire şi ocară”. Apoi îşi îndreaptă faţa spre Dumnezeu, postind şi rugându-se. La momentul potrivit, când contextul îi era favorabil, cere permisiunea împăratului pentru a se duce el însuşi în Iudeea unde mobilizează poporul la muncă. Ajuns acolo, nu se lasă copleşit nici de mulţimea problemelor, nici de lipsa resurselor şi nu se lasă intimidat nici de opozanţi. Neemia şi-a dus lucrarea până la capăt şi tocmai pentru acest lucru trebuie apreciat şi copiat.

Ce exemplu lasă Neemia pentru politicienii de azi?

Neemia a fost bărbatul care a vrut să obţină informaţii veridice, de la faţa locului. Hanani fratele lui, împreună cu ceilalţi oameni din Iuda, veneau de acolo, de pe teren, din mijlocul focului. Erau oameni care cunoşteau situaţia dinăuntru. În ziua de azi, multe probleme ar putea fi rezolvate dacă cei care au putere de decizie ar fi mai bine informaţi, iar informaţia să vină de la faţa locului. Se mulţumesc cu ce văd la televizor, cu ce aud de la alţii, cu informaţiile ce se vând de către agenţiile de ştiri. Multă vreme americanii nu au vrut să creadă ce se întâmplă dincolo de cortina de fier, în blocul comunist, şi nu au fost convinşi decât atunci când Richard Wurmbrand, şi-a dezgolit spatele plin de cicatrici, în faţa Comitetului Securităţii Interne a Senatului Statelor Unite, cicatrici care i-au fost făcute de torţionari în timpul celor 14 ani de detenţie.

Neemia este sensibil la problemele poporului său. Putea să-i asculte pe iudei şi apoi să le întoarcă spatele, motivând că nu-i de competenţa lui să se ocupe de problemele din alte provincii. Dar el a fost atât de afectat de informaţiile primite încât întristarea lui a devenit evidentă. Mai marii noştri stau comozi în fotoliile lor, iar dacă cineva le spune ceva despre vreo situaţie urgentă, se mulţumesc cu un comunicat de presă, sau formează o comisie care să analizeze cazul. De fapt democraţiile occidentale sunt pline de comitete şi comiţii (cum spunea Caragiale).

Neemia îşi dă seama că problema poporului său are la origine o problemă spirituală. Iată cum s-a rugat el: Să ia aminte urechea Ta, şi ochii să-Ţi fie deschişi: ascultă rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău acum, zi şi noapte, pentru robii Tăi, copiii lui Israel, mărturisind păcatele copiilor lui Israel, păcatele făcute de noi împotriva Ta; căci eu şi casa tatălui meu am păcătuit. (Neemia 1:6)

Tendinţa omului în general este de a se disculpa, de a se delimita de cei vinovaţi, de a ieşi cu faţa curată. În schimb Neemia se pune pe el însuşi pe lista vinovaţilor, deşi pe vremea deportărilor în Babilon, el era probabil doar un copil. Dar el se recunoaşte ca fiind vinovat, el şi casa tatălui său şi bineînţeles, tot poporul iudeu. Aceeaşi atitudine o găsim şi la Daniel, un om de o sfinţenie proverbială, dar şi el la rândul lui se consideră vinovat şi responsabil de situaţia poporului său (Daniel 9:1 – 8). Cum ar arăta oare lumea noastră dacă i-am vedea pe aleşii noştri ieşind în faţa camerelor de filmat, recunoscându-şi vinovăţia, eşecurile, mândria şi avariţia. Încă nu am văzut pe nici un lider occidental, dintr-o ţară cu o bogată tradiţie creştină, să cheme naţiunea la post şi la rugăciune şi să dea pe el însuşi exemplu în forma aceasta.

Dacă este nevoie de ceva în ziua de azi, atunci prioritatea numărul 1 este de a avea în frunte oameni care să se teamă cu adevărat de Dumnezeu, să-şi recunoască limitările şi să conducă naţiunea spre pocăinţă şi spre o relaţie adevărată cu Dumnezeu. Problemele cu care ne confruntăm, au la origine probleme spirituale nerezolvate, păcatul nemărturisit, aroganţa şi egoismul nostru. „Păcatul este problema în Ferguson, nu rasismul”, spunea celebrul jucător de fotbal american Benjamin Watson, făcând referire la tulburările provocate în respectivul oraş, la conflictul dintre populaţia afroamericană şi poliţie. „Păcatul este motivul pentru care ne împotrivim autorităţii. Păcatul este problema pentru care abuzăm de autoritate. Păcatul este motivul pentru care suntem rasişti, avem prejudecăţi şi minţim pentru ca să-i acoperim pe ai noştri. Păcatul este motivul pentru care ne revoltăm, spargem, furăm, dăm foc”, a scris Watson pe pagina lui de facebook.

Neemia foloseşte oportunitatea oferită şi se duce el însuşi la Ierusalim. Numai când ajunge la faţa locului îşi dă seama de dimensiunile nenorocirii în care se afla poporul său, dar nu se descurajează ci mobilizează poporul şi se apucă de lucru. Să-ţi părăseşti confortul şi slujba bine plătită ca să mergi să reconstruieşti o cetate care se afla în ruine, fără nici un interes personal, este o atitudine demnă de admirat. Trimişii speciali ai cancelariilor occidentale în zonele de conflict, se mărginesc doar la vizite de câteva zile, sunt cazaţi în cele mai bune hoteluri, sunt înconjuraţi de gărzi de corp înarmate până în dinţi, întocmesc un raport de cele mai multe ori superficial şi se întorc acasă, lăsând problemele nerezolvate. Singurii care au tăria de a se confrunta cu realitatea cruntă din zonele fierbinţi ale globului, sunt misionarii care se duc acolo, să îndure sărăcia, umilinţele, bolile, făcând o lucrare care nu o vede nimeni şi nici nu este difuzată prin media. Unii dintre aceştia au plătit scump, cu sănătatea lor sau chiar cu viaţa. Domnilor politicieni, este vremea să lăsaţi birourile luxoase, maşinile scumpe, cămăşile şi cravatele cumpărate de la Casa Armani şi să mergeţi precum Neemia, acolo pe teren, în mijlocul focului.

Neemia nu se lasă intimidat de ameninţări. Sanbalat, Tobia, Gheşem arabul şi alţi indivizi asemănători cu ei, l-au privit pe Neemia cu invidie şi ură. Au văzut în el pe omul care le ameninţă poziţiile şi afacerile. De aceea şi-au pus în gând să-l elimine cât mai repede posibil. L-au ironizat, l-au ameninţat, i-au întins curse, i-au mituit pe colaboratorii lui, au ticluit împotriva lui minciuni care să-i distrugă reputaţia atât în faţa poporului cât şi în faţa împăratului. Neemia nu s-a lăsat nici descurajat şi nici intimidat. El ştia că are „o mare lucrare de făcut” şi şi-a dus lucrul la bun sfârşit.

Primul motiv pentru care liderii occidentali nu merg pe teren, este securitatea. Se tem de ameninţările venite de la duşmani. Grupările teroriste, care îi ţin pe creştini captivi, ştiu acest lucru şi tocmai de aceea îşi prezintă barbariile în faţa întregii lumi. Scopul este de a semăna groaza şi teroarea, pentru ca nimeni să nu aibă curajul de a se pune cu ei. „Dumnezeul Cerurilor ne va da îzbândă”, este răspunsul lui Neemia în faţa ameninţărilor lui Sanbalat, iar cei care ne conduc ar trebui să ia exemplu.

Neemia îşi păstrează integritatea până la capăt. Faptul că avea trecere înaintea împăratului, demonstrează atât competenţa cât şi integritatea lui. Când pleacă la Ierusalim, pleacă cu scrisori de acreditare care îi confereau accesul la multe resurse materiale şi financiare. Neemia se dovedeşte a fi un bun administrator şi un bărbat integru atât în relaţiile cu împăratul, cât şi cu poporul iudeu. Din ziua când m-a pus împăratul dregător peste ei în ţara lui Iuda, de la al douăzecilea an până la al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe, timp de doisprezece ani, nici eu, nici fraţii mei n-am trăit din veniturile cuvenite dregătorului. Înainte de mine, cei dintâi dregători împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei patruzeci de sicli de argint; chiar şi slujitorii lor apăsau poporul. Eu n-am făcut aşa, din frică de Dumnezeu. Ba, mai mult, am lucrat la dregerea zidului acestuia, n-am cumpărat niciun ogor, şi toţi slujitorii mei erau la lucru. (Neemia 5:14-16)

În ziua de azi asistăm la un spectacol grotesc în care sunt implicaţi tot mai mulţi responsabili politici. Organismele competente dovedesc cât de mult au furat aceştia din banii publici, iar oamenii de rând asistă la modul superficial în care sunt rezolvate astfel de situaţii. Foarte multe organizaţii non profit nu mai acordă ajutoare financiare ţărilor cu probleme (din Africa sau Orientul Mijlociu) tocmai pentru faptul că s-a dovedit că banii lor, destinaţi săracilor şi copiilor bolnavi, au ajuns în conturile conducătorilor sau au fost folosiţi pentru cumpărarea de arme. Cum ar fi oare dacă politicienii noştri s-ar duce ei înşişi acolo, să vegheze la modul în care sunt cheltuiţi banii, cum ar fi dacă bancherii ar da în vileag conturile umflate ale atâtor lideri politici, sau ar bloca conturile organizaţiilor teroriste, ascunse prin aceste paradisuri fiscale, cum ar fi dacă marii avocaţi ar înceta să medieze între dictatorii sau torţionarii oamenilor nevinovaţi şi cancelariile ţărilor occidentale?

Nu ştiu dacă vreun lider important va ajunge să citească acest articol vreodată, dar întrebarea mea se adresează şi nouă celorlalţi, oamenii de rând. Cei mai mulţi spunem că noi nu putem face nimic. Oare chiar nu putem să facem nimic? Exemplul lui Neemia este şi pentru noi, nu doar pentru cei din frunte. Putem să manifestăm sensibilitate şi solidaritate cu cei din Biserica Prigonită informându-ne despre situaţia acestora şi împărtăşind cu alţii durerea noastră, acum când insensibilitatea şi nepăsarea sunt generalizate. Putem să mijlocim constant înaintea lui Dumnezeu pentru fraţii noştri, promovând rugăciunea pentru ei în toate locurile şi situaţiile posibile. Putem să dovedim pocăinţă şi statornicie în credinţă indiferent de circumstanţe, oferind astfel un model pentru cei mari şi puternici. Imaginaţi-vă cum ar arăta o ţară în care toţi oamenii simpli ar dovedi o relaţie autentică cu Dumnezeu. Ce şi cum ar vota aceştia la alegerile prezidenţiale sau parlamentare? Nu ar influenţa ei oare şi pe cei din frunte? Sunt sigur că aşa ar fi. Putem de asemenea să dovedim curaj şi consecvenţă în faţa tuturor ameninţărilor şi intimidărilor, chiar dacă sunt de mică intensitate, dar ar oferi un bun exemplu. Putem să ne trăim viaţa în integritate, demonstrând aceasta, denunţând pe cei care fac abuzuri şi delimitându-ne de cei care trăiesc în duplicitate şi neorânduială.

Putem să facem atâtea lucruri şi trebuie să începem acum. Orice zi de întârziere, orice zi amânată înseamnă o pierdere pentru cei aflaţi în nevoi. Să ne rugăm ca Dumnezeu să scoată un Neemia (sau mai mulţi), să-l pună într-o poziţie de responsabilitate şi acesta să se apuce de lucru.

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns