Numeri 13:17 – 33
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să ajungeţi în vreun loc, unde trebuie să rezolvaţi o anumită problemă şi uşa să se închidă chiar în faţa voastră. Sau să fii atât de aproape de a obţine un anumit lucru şi acesta într-un mod curios, greu de înţeles, să vă scape printre degete. În ambele cazuri frustrarea este evidentă.
Dacă în probleme cotidiene, de importanţă medie pentru viaţa noastră, ajungem să fim dezamăgiţi şi indignaţi, când am fost atât de aproape, dar nu am obţinut ceea ce am vrut, cum este oare în viaţa spirituală. Viaţa de credinţă o percepem ca pe un drum pe care alergăm spre ţintă, spre o finalitate bine definită, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Sunt unii care spun că odată ce ne-am înscris pe acest drum, este imposibil să mai pierdem ţinta. Dacă ar fi aşa, de ce oare Pavel face afirmaţii de genul … duceţi până la capăt mântuirea voastră (Filipeni 2:12), … să ne ducem sfinţirea până la capăt (2Corinteni 7:1), sau … mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.
Pericolul de a rămâne la jumătatea drumului, de a rătăci de pe cale sau de a pierde pe ultima sută, este un pericol real, deşi din păcate este subestimat de mulţi. Tocmai din aceste motive, m-am gândit la un astfel de subiect, de a fi atât de aproape de mântuire, de Împărăţia Cerurilor şi în cele din urmă să nu ai parte de ea.
Tabloul cel mai grăitor din Vechiul Testament, de la care vrem să pornim, este cel al evreilor aflaţi la Cades Barnea, la un pas de a intra în Ţara promisă. Trecuse aproape doi ani de când ieşiseră din Egipt, au văzut puterea lui Dumnezeu prin izbăvirea miraculoasă de care au avut parte, au gustat din îndurarea Lui primind tot ce aveau nevoie la momentul oportun, primiseră deja Legea la Sinai, s-au organizat din punct de vedere administrativ şi acum erau pe punctul de a intra în Canaan. Dar, contrar tuturor aşteptărilor, 10 din cei 12 care s-au dus să iscodească ţara, au adus veşti care i-au terminat pe toţi. Ţara este într-adevăr bogată şi mănoasă dar acolo se aflau cetăţi întărite, oameni înarmaţi şi mai mult, nişte oameni uriaşi, fiii lui Anac. Rezultatul îl ştim cu toţii: pedeapsa divină de a pribegi prin pustie timp de 40 de ani, şi toţi bărbaţii de peste 20 de ani, să moară în pustie. Nici unul nu va intra în Canaan.
Să fii atât de aproape şi totuşi să nu intri în Ţara promisă, este de-a dreptul ridicol. Şi totuşi acesta este adevărul trăit de o naţiune întreagă. Problema este că a ajunge să adopţi o astfel de atitudine, precum majoritatea evreilor la Cades, nu este doar rezultatul circumstanţelor dintr-o zi sau al influenţei unor lideri care au ştiut să se facă acceptaţi de majoritate. O decizie de acest calibru, cu puternice implicaţii asupra viitorului unei naţiuni întregi, este rezultatul unui lanţ întreg de eşecuri, care încetul cu încetul şi-au lăsat amprenta asupra poporului.
Cum s-a ajuns aici? Problema este destul de complexă, dar vreau să ne uităm la patru aspecte, care prin specificul lor, au marcat poporul evreu şi care în cele din urmă au dus la ruină şi moarte.
Lipsa de maturitate spirituală – Exod 32: 1 – 6. Textul ne vorbeşte de acel episod intitulat viţelul de aur. Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron şi i-a zis: „Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut.” (Exodul 32:1)
Lipsa îndelungată a lui Moise, a determinat poporul să caute o soluţie de compromis, să-şi facă un dumnezeu care să meargă înaintea lor. Şi aceasta după ce au văzut puterea lui Jehova în Egipt, la Marea Roşie, la Elim, la Horeb, etc.
Maturitatea creştină începe prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi continuă printr-o trăire în conformitate cu Scriptura, în fiecare zi, în orice loc şi în orice circumstanţă. Lipsa de maturitate a bisericii din Corint l-a determinat pe Pavel să-i numească pe credincioşi copii care aveau nevoie de lapte şi nu de hrană tare (1Corinteni cap. 1 – 3). Acelaşi lucru este amintit şi în Evrei 5:11 – 14 unde ni se sugerează că trăirea în neprihănire şi deosebirea binelui de rău, ţine de oamenii maturi şi nu de copii.
Preţul confortului – Numeri 11:1 – 5. Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm? (Numeri 11:4)
Fiind în călătorie, evreii trebuiau să se mulţumească cu ceea ce primeau, ba mai mult, mana pe care o culegeau în fiecare zi, era rezultatul unei minuni divine, pe care o vedeau zilnic. Prin definiţie, călătoria impune anumite limitări, la fel cum războiul, succesul profesional sau sportiv, presupun limitări, austeritate şi disciplină.
Ce este demn de remarcat în versetul de mai sus este că pretenţia de a mânca carne porneşte de la câţiva ne-evrei care se aflau acolo, dar care au reuşit să-i influenţeze pe toţi. Pretenţia confortului de multe ori îşi cere drepturile, pentru că încercăm să copiem modele greşite. Privim la cei de lângă noi, jinduim la ceea ce au ei şi apoi, pentru a face faţă pretenţiilor pe care noi înşine ni le impunem, trebuie să muncim mai mult, mai multe ore, probabil va trebui să acceptăm compromisuri, şi toate acestea în detrimentul timpului care ar trebui să-l dedicăm familiei şi bisericii, sau în detrimentul integrităţii. O astfel de abordare a vieţii zilnice va duce în mod sigur la secătuirea vitalităţii spirituale şi va împiedica maturizarea.
Calea credinţei este una a limitărilor, a regulilor, a austerităţii, a traiului cumpătat, a simţului măsurii şi nicidecum a abuzurilor, a îndestulării şi a risipei. În Filipeni cap 3 Pavel vorbeşte despre avantajele pe care le-a pierdut prin pocăinţă, după care nu regretă, scopul lui fiind – „să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui”, îndemnând cititorii să-i urmeze exemplul, privind la unii din biserică care se poartă ca vrăşmaşi ai crucii lui Hristos, a căror dumnezeu este pântecele.
Lipsa de respect faţă de lider – Numeri cap. 12 Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiene pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiană. Şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” Şi Domnul a auzit-o. (Numeri 12:1-2)
Lui Moise îi este contestată autoritatea şi încă de cei de la care se aştepta cel mai puţin, chiar fraţii lui. Într-o călătorie rolul liderului este crucial, el fiind cel care trebuie să coordoneze poporul, să-l conducă spre ţintă, să menţină ordinea, să vegheze ca acestuia să nu-i lipsească hrana, adăpostul şi protecţia. După ce Maria şi Aaron îşi exprimă nemulţumirea, în versetul următor ni se spune despre Moise că el era un om blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului. Eu aş citi aici că Moise era un om matur, mai matur decât toţi cei din Israel. De aceea a reacţionat aşa cum citim în text.
Acelaşi lucru îl vedem mai târziu la David care fugise din Ierusalim, dar pe drum un bărbat numit Şimei a început să-l insulte, pronunţând blesteme şi aruncând după el cu pietre. Abişai, unul din vitejii lui David, era de părere să-l lovească pe Şimei şi să-l omoare, dar răspunsul lui David este pe măsura unui bărbat matur, în stare să primească atât binele cât şi răul: dacă blestemă înseamnă că Dumnezeu i-a zis –blestemă pe David. (2Samuel 16:5 – 13)
Lipsa de respect faţă de lider duce la neîncredere, suspiciune, aroganţă şi în cele din urmă la rebeliune. De asemenea, lipsa de respect este contagioasă, aceasta afectându-i pe cei din jur în special pe copii. Prima rebeliune din Israel a pornit de la Aaron şi Maria dar următoarele au pornit de la ceilalţi din popor precum Core Datan şi Abiram sau alţii ca ei.
Frica confruntării cu fiii lui Anac
Călătoria evreilor era pe sfârşite dar proba finală însemna confruntarea cu fiii lui Anac şi cu zidurile Ierihonului. Dar în acest moment crucial, poporul bate în retragere, nefiind capabil să meargă înainte. Lipsa maturităţii, dorinţa de confort, lipsa de respect faţă de conducător îşi spuneau cuvântul. Dacă ar fi pus preţ pe cunoaşterea lui Dumnezeu, căliţi sub focul cumpătării şi a disciplinei şi cu un lider preţuit în frunte, poporul ar fi spus în mod sigur – mergem înainte pentru că Dumnezeu merge înaintea noastră. Din păcate realitatea era cu totul alta.
Adevărata valoare a ostaşului se vede atunci când este faţă în faţă cu inamicul, sportivul îşi demonstrează capacitatea când este în joc medalia de aur, iar credinciosul veritabil îşi dovedeşte credincioşia şi maturitatea când se confruntă cu ispitele şi le depăşeşte. Credinţa noastră este încercată iar Pavel atrage atenţia unei biserici imature că aceasta va fi dovedită prin foc. Cei care au clădit lemn, fân şi trestie vor rămânea cu mâinile goale în schimb cei care au clădit aur, argint şi pietre scumpe, vor ieşi din foc căliţi şi mai curaţi.
În ea (în credinţă) voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, (1 Petru 1:6-7)
Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, când evrei sub conducerea lui Iosua împărţeau Ţara Canaanului, Caleb, care la Cades a avut o cu totul altă poziţie, îi cere acum lui Iosua să-l lase să meargă el însuşi la Hebron acolo unde se aflau fiii lui Anac. Era de 85 de ani dar declara că este tot atât de tare precum la patruzeci şi voia să termine lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă atunci când poporul s-a răzvrătit la Cades (Iosua 14:6 – 15). Exemplul acestui mare bărbat ar trebui să ne motiveze pe toţi la pocăinţă şi la apropiere de Dumnezeu. Numai prin cunoaşterea Lui vom putea să ne maturizăm, numai prin cunoaşterea Scripturii vom putea să trăim în cumpătare şi evlavie şi numai prin unitate şi respect unii faţă de alţii, vom putea să strângem rândurile şi să luptăm cu fiii lui Anac.
Dumnezeu este cu noi, Canaanul ceresc ne aşteaptă, ţara este deschisă înaintea noastră, trebuie doar să trecem muntele şi să intrăm în ea!
