Uneori mă întreb dacă chiar mă auzi
Când strig din durerea amară
Când șoapte străine din vârfuri de duzi
Și ploaia-îndoielii, cu picuri-i uzi
Îmi umple-a vieții cămară.
Am dreptul să-ntreb, sau doar tăcerea e sfântă
Când nu înțeleg pustiirea
Și mii de cuvinte tăcerea-mi frământă
Și focu-mi se stinge, sunt trestia frântă
Speranțe deșarte, trădată-i iubirea.
Acum când vorbirea-i trimis-o de sus
Că sulul cărții se-nchide
Ascultă-i pe alți, ce jertfe-au adus
Și-au fost îmbrăcați cu puteri îndeajuns
Și turma păzește-o de crude coride.
