Sincer să fiu nu prea îmi place să vorbesc despre mine, şi când spun acest lucru mă gândesc la acea parte din mine (şi pe care o avem toţi de altfel), căreia nu vreau să-i dau ocazia să depăşească limitele imparţialităţii. Mă consider o persoană normală, cu calităţi şi defecte, care a fost educată într-o familie la fel de normală, de oameni simpli dar care aveau şcoala vieţii, cu modestie şi bun simţ şi mai ales cu frică de Dumnezeu.
Ce mă face deosebit de alţii probabil este dragostea mea pentru carte, cititul şi scrisul fiind pasiunea mea dintotdeauna. Setea mea de informaţie, am încercat să mi-o potolesc pe această cale şi curios lucru, citind îţi hrăneşti sufletul şi în acelaşi timp devii tot mai flămând. Acum după ce am trecut binişor prin viaţă, m-am gândit că este vremea să spun şi altora despre ce am acumulat de-a lungul anilor, iar oportunitatea care mi s-a oferit de a avea „bucăţica mea” în Internet, vreau să o fructific. Interesul meu nu este altul decât de a scrie despre Dumnezeul meu căruia mă simt dator, pentru tot ce a făcut în viaţa mea şi a familiei mele. Vreau ca în felul acesta, în mod direct sau indirect, şi alţii să poată afla despre El, iar cei care l-au găsit deja, să crească în credinţă. Dacă veţi observa vreodată că m-am abătut de la acest obiectiv, vă rog să-mi atrageţi atenţia şi o să mă corectez.
Povestea vieţii mele este lungă şi dacă aveţi timp şi răbdare, o puteţi citi în continuare. Nu veţi găsi lucruri spectaculoase, care să iasă din tiparele „normalului”, dar tocmai aici este partea interesantă şi pe care am aşternut-o în scris pentru acei care vor să-l cunoască pe acest blogger numit Beni Drădici.
Dumnezeu să vă binecuvinteze !!!
Când eu m-am născut lumea aceasta îşi urma liniştită cursul ca şi cum nimic nu s-ar fii întâmplat. De fapt nici nu s-a întâmplat mare lucru, doar că într-un sat obscur din Transilvania, într-o familie modestă, dar cu frica lui Dumnezeu, la 17 Martie 1967 li s-a născut un băiat. În acea vreme în iubita noastră Românie, Nicolae Ceauşescu tocmai venise la putere, colectivizarea se terminase şi comunismul se aşezase ca să nu mai plece niciodată. În vecina Rusie, Leonid Brejnev venise și el la putere cu un an înaintea lui Ceaușescu, în Statele Unite ale Americii preşedintele Lindon Johnson se afla spre sfârşitul celui de al 2-lea mandat, iar în Israel Levi Eshkol și guvernul său, aveau să se confrunte cu duşmanii din cinci ţări vecine şi să-i învingă pe toţi în doar şase zile.
M-am născut într-o zi de vineri, dar nu ştiu dacă era de dimineaţă sau era mai târziu. Oricum atât de mult m-am grăbit să vin că mama nu a reuşit să ajungă la maternitatea din Năsăud şi a trebuit ca să mă nască acasă. Nu ştiu cât de mulţi s-au bucurat de naşterea mea, dar cu siguranţă că cineva s-a bucurat nespus. Era tata. Era şi timpul ca să vină şi un băiat după 4 fete. Mi-au pus numele Beniamin, numai că tata fericit cum era, mă chema Tuţu şi pentru el aşa am rămas până ce am trecut de adolescenţă. Surorile mele (trei pentru că Maria Daniela a murit când avea doar 3 luni), fiind mici nu m-au numit Tuţu ca şi tata ci lor le-a ieşit Luţu şi aşa am rămas. Şi astăzi pentru cei din familia şi satul meu după numele acesta mă cunosc. După mine, în familia noastră s-au mai născut trei băieţi şi două fete.
Satul meu, unul de mărime mijlocie de pe cursul superior al râului Someşul Mare, este o frumoasă localitate rurală, dar pentru mine şi pentru consătenii mei, este cea mai frumoasă. Am aflat mai târziu, în anii de şcoală, că satul meu, mai înainte se numea Vărarea şi sub acest nume este amintit inclusiv în romanul „ION” al lui Liviu Rebreanu. Spre sfârșitul sec.18, noi fiind atunci parte din Austro-Ungaria, fiind vizitaţi în zonă de însuşi Iosif al 2-lea, coregent la tron, fiind fiul lui Maria Tereza, acesta a salutat pe localnici cu sintagma „salve-parve- nepos- romuli” (te salut mic nepot al lui Romullus). Ca o onoare la adresa împăratului, patru localităţi din zonă au primit nume noi, satul meu fiind numit Nepos. Astăzi satul meu are pagină pe facebook (Nepos – Vărarea).
Prea multe din acea vreme nu îmi amintesc, ştiu doar că de mic mi-a plăcut mult să scriu şi să desenez şi că o întrebam mereu pe mama când voi merge la şcoală. Împlinisem deja şase ani şi a venit şi ziua aceea când am ajuns elev în clasa 1-a la Şcoala Veche. Sala noastră de clasă era la etajul 1 şi avea podele de lemn pe care din când în când un bătrân (badea Toader) le spăla cu motorină (oare cum ar fii calificat astăzi un astfel de procedeu de curăţenie).
Ce mare realizare pentru mine la sfârşitul clasei 1-a că ştiam să citesc. Fiind ambiţios din fire i-am spus lui tata că eu vreau să mă apuc să citesc Biblia şi că am nevoie de una. Aşa cum era de dificil atunci de obţinut o Biblie, dar tata mi-a făcut rost şi mi-a spus că este a mea. Am început să o citesc dar am abandonat-o cred că după ce terminasem cartea Genesa. Prin clasa a a 4-a am început iarăşi şi atunci am ajuns prin cartea lui Isaia şi iar m-am lăsat. Mult mai târziu am înţeles că nu este bine ca un începător să înceapă citirea Scripturii cu Genesa pentru că în mod sigur genealogiile nesfârşite din Genesa îl vor plictisi şi în Levitic se va împotmoli cu totul. Trebuie început cu Noul Testament, cu Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Epistolele lui Pavel.
Oricum cititul a devenit pentru mine o pasiune de la acea vârstă. Doamna mea învăţătoare (tovarăşa) se ocupa şi de biblioteca şcolii (biblioteca era un singur dulap cu câteva rafturi) şi deja eu eram unul dintre clienţii ei. În clasa a cincea cînd deja ne mutasem la Şcoala Nouă (acolo aveam parchet de stejar ca pardoseală) citeam deja romane şi asta spre disperarea tatălui meu care nu mă suporta cu o carte în mână pentru că nu citeam din Biblie. Eu citeam tot ce îmi pica în mână, uneori având cartea ascunsă în manualul de geografie sau istorie sau alteori la lanternă sub pătură. Îmi amintesc că odată citeam o carte despre marinarii din Norvegia numai că avea un titlu cam deochiat „Vagabondul Soarelui”. Fiind surprins de tata citind, acesta mă întrebă despre titlul acestei cărţi şi când l-a aflat parcă îl pusesem pe foc. Mi-a spus că îmi scoate el vagabonzii din cap şi că îmi arată el mie dacă nu o las din mână şi să iau Biblia. Nu îl condamn pe tata pentru atitudinea lui pentru că şi eu la rândul meu îmi cenzurez copiii cu privire la cărţile pe care le citesc sau materialul video pe care îl urmăresc. În paranteză fie spus, copiii mei nu au citit nici una din cărţile din seria Hary Potter şi nici Codul lui Da Vinci.
Oricum dintre multele cărţi pe care le-am citit în copilărie şi adolescenţă nici una nu m-a impactat aşa de mult precum una care descria ororile lagărului nazist de la Dachau (cartea se numea „Dachau”) şi o alta de acelaşi gen „Cinci ani la Auschvitz”.
Mai tîrziu pe cînd deja aveam un salariu, pentru „Quo Vadis” am dat 400 de lei în anul 1988, în piaţa de vechituri din Timişoara (salariul mediu atunci era de 1500 de lei), iar „Cămaşa lui Cristos” am terminat-o de citit dimineaţa la ora 4:00.
De când mă ştiu, duminica familia noastră mergea la biserică. Eu şi fraţii mei reprezentam deja a 3-a generaţie în Biserica Penticostală. Părinţii mei la rândul lor crescuseră în această biserică deoarece credinţa o primiseră prin intermediul părinţilor lor. Bunica Ileana, din partea mamei, a fost una dintre primii credincioşi penticostali nu numai din sat ci şi din zona noastră geografică, iar bunica Laura, din partea tatălui, s-a întors la Domnul când soţul ei era în război (cel de al 2-lea război mondial).
Biserica noastră era formată din oameni simplii dar care îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu. Era pe atunci un frate tânăr, bolnav de leucemie (Sabin Leonte), care şi-a exprimat dorinţa de a lucra cu copiii. Fiindcă el era implicat şi în distribuirea de literatură religioasă (lucru interzis şi aspru pedepsit atunci), el a făcut rost de ceva material venit din afara graniţelor şi a început să lucreze cu noi. Versetele memorate şi temele abordate atunci mi le amintesc şi azi. Tot în acea vreme mai exact spre finalul anului 1982, a început să vină la noi în biserică un frate din Dobric, fr. Gheorghe Lazăr şi să ţină lecţii de studiu biblic. Modalitatea de abordare a Scripturii precum şi felul în care acest frate domina Scriptura, m-au impactat în mod deosebit aşa că făceam tot posibilul ca să particip. Un an mai târziu acelaşi frate a mers şi la biserica din satul vecin Feldru pentru studiu biblic şi eu am început să-l însoţesc şi acolo. Acest lucru a durat cred că mai bine de trei ani şi am învăţat multe lucruri. Cred că a fost prima etapă din viaţa mea care din punct de vedere al studiului Scripturii şi-a lăsat amprenta în fiinţa mea.
În anul 1981 când am terminat clasa a 8-a m-am înscris la Liceul Silvic din Năsăud cu gândul de a mă realiza profesional şi apoi să urmez facultatea de silvicultură. Cînd am terminat liceul mi-am schimbat planurile deoarece la facultatea de silvicultură era foarte greu de ajuns fiind una singură în toată ţara şi era o concurenţă foarte ridicată. În ultimul an de liceu pe când deja împlinisem 18 ani, mă frământa tot mai intens o întrebare. Ştiam de la biserică că părinţii credincioşi garantează mântuirea copiilor lor (fraţii interpretau aşa 1 Corinteni 7:14). Dar întrebarea mea era: oare acest verset mi se aplică şi mie pentru că eu nu mai sunt un copil? Aşa că trebuia să iau o decizie personală privind relaţia mea cu Dumnezeu. M-am dus la fraţii din biserică şi le-am spus că eu vreu să mă botez. Pe atunci un botez în apă efectuat în public era ceva rar deoarece statul comunist se folosea de în mod abuziv de autoritatea lui ca să îngrădească libertatea bisericii. Botezul meu s-a efectuat în mod secret, într-o seară după lăsarea întunerecului. Eram 5 candidaţi, toţi băieţi şi eu eram cel mai tânăr. Era 10 aprilie 1985, era un timp ploios, se topea zăpada la munte şi râul Someş era ieşit din matcă. Dar nici apa rece, nici întunericul de afară, nici frica de a fii descoperiţi, nu ne-au oprit de la a face legământ cu Domnul.
Anul următor a însemnat un an al schimbărilor importante din viaţa mea din mai multe puncte de vedere. Terminând liceul, am fost admis la Facultatea de Mine din Baia Mare şi a trebuit să plec de acasă. Nu ştiam atunci că plecam definitiv din casa şi din satul meu. La Baia Mare, şcoala m-a maturizat şi deşi intrasem într-un domeniu profesional nou, a început să-mi placă. Dar schimbările importante s-au produs pe alte planuri. Acolo am început să frecventez Biserica Penticostală Maranata, o biserică mare care funcţiona într-o locaţie nouă, foarte modernă în acea vreme.
Acolo am întâlnit un grup de tineri care misionau prin biserici şi am început să merg şi eu cu ei. De fapt ei erau tinerii de bază din biserică, fiind implicaţi atât la programele bisericii cât şi la cele ale tinerilor. Felul în care aceştia se implicau în lucrarea Domnului şi seriozitatea acestora în relaţiile dintre ei, m-a impactat şi m-a influenţat în mod pozitiv. Din acel grup, care a funcţionat mulţi ani de zile, după ce ne-am căsătorit majoritatea şi ne-am împrăştiat prin toată lumea, au ieşit 7 slujitori (majoritatea păstori). Fratele Cornel Avram care astăzi este pastor în Phoenix – Arizona a fost unul dintre iniţiatorii şi liderul grupului, iar fratele Iosif Purcar (azi pastor în Atlanta – Georgia) a fost următorul lider. Tot din acea perioadă îmi amintesc de un studiu biblic care era înregistrat pe benzi de magnetofon şi pe care l-am primit de la un prieten şi coleg de şcoală (împreună cu magnetofonul, un aparat masiv, greu de purtat). Era un studiu exhaustiv asupra cărţii Coloseni, prezentat în 12 sau 14 episoade, autorul fiind fratele Beni Fărăgău din Cluj. Modul detaliat şi contextualizat în care a fost prezentat acest studiu, precum şi învăţătura practică care rezulta la sfârşitul fiecărui episod, au lăsat o urmă evidentă în modul meu de a aborda şi a înţelege un text din Sfânta Scriptură. Am mai ascultat de atunci multe studii asupra unor cărţi din Biblie, prezentate de fratele Fărăgău şi ce ironie, cu el nu am reuşit să mă întâlnesc niciodată.
În acea biserică şi în acel grup de tineri, am cunoscut-o şi pe Mia Bota, cea care în anul 1991 mi-a devenit soţie. Era 10 Noiembrie, dimineaţa plouase puţin, deja se apropia iarna, dar inimile noastre băteau la unison în Biserica Maranata, sub mâinile pastorilor Grigore Todoran (pastorul bisericii), Romu Mocan şi Dionisie Drădici (unchiul meu din Bistriţa). Eu terminasem facultatea, lucram la Mina Nistru şi la acel început de drum, locuiam într-o garsonieră (un apartament de bloc cu o singură cameră), la etajul patru. Ea mi-a dăruit pe Ligia-Aura (1993), pe Lavinia-Andreea (1995) şi pe Darius-Paul (2000), pentru care îi mulţumesc în mod deosebit şi împreună îi mulţumim lui Dumnezeu.
Au fost multe locurile şi chiar bisericile prin care am peregrinat cu familia mea în toţi aceşti ani. Am locuit la început în Baia Mare, apoi ne-am mutat la Cerneşti, la părinţii soţiei mele, unde am vrut să ne stabilim definitiv. Dar trebuinţele vieţii cărora nu le puteam face faţă şi mai ales faptul că nu se întrevedea nimic bun la orizont, ne-au făcut să ne adunăm lucrurile şi să plecăm spre necunoscut, spre o ţară străină, unde ne aşteptau atâtea surprize. Astfel, cu două fete mici, cea mai mare trebuind să înceapă şcoala şi cu soţia însărcinată de şapte luni, am ajuns în Martie 2000 în Spania, la Madrid, unde locuiau de mai mult timp majoritatea fraţilor mei. Acolo am început totul practic de la zero, trebuind să ne obişnuim cu gustul amar al pâinii străinătăţii. În anul 2003, ne-am mutat de la Madrid, pe coasta Mediteranei, la Castellon de la Plana, unde locuim în prezent.
Despre viaţa de emigrant în general şi despre emigranţii români din Spania, poate voi scrie într-un alt context, acest lucru fiind probabil de un interes aparte atât pentru noi cei care am trăit acestea, pentru ai noştri de acasă, cât şi pentru sociologii moderni. Un lucru la care mă gândesc de mai mult timp este de a scrie mai multe articole despre istoria bisericilor penticostale din Spania, cu începuturile lor timide, cu lipsa de experienţă, lipsa de slujitori şi alte aspecte cu care acestea s-au confruntat şi cine ştie, probabil că toate acestea să se constituie mai târziu într-o carte care să cuprindă toate aceste fapte.
Viaţa merge înainte, timpul trece şi încă nu am terminat de învăţat, ne maturizăm, înregistrăm succese şi eşecuri, uneori urcăm, alteori coborâm, trebuie să ne recunoaştem slăbiciunile, să ne cerem iertare, să ne ridicăm şi să mergem iarăşi înainte. Am învăţat de-a lungul vieţii că frumuseţea trăirii constă tocmai în felul în care depăşim piedicile, trecem peste obstacole, în felul în care învăţăm să iertăm şi să iubim cu o mai mare intensitate. Cel mai mult am învăţat în urma acelor episoade mai puţin plăcute din viaţa mea şi dacă nu aş fi trecut pe acolo aş fi pierdut unele oportunităţi care au adus maturitate, moderaţie şi echilibru.