Vorbește avocatul acuzării – eu ce am de spus ???

927 0

Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: …. Pentru ce, dar, ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, hetitul; ai luat de nevastă pe nevasta sa, şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum, niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, hetitul.” (2 Samuel 12:7-10)

images (1)Împăratul David este considerat ca fiind unul dintre personalităţile proeminente nu numai ale Vechiului Testament, ci din întreaga Biblie. În cărţile împăraţilor şi ale cronicilor, este considerat drept etalon de sfinţenie şi statornicie spirituală, în comparaţie cu împăraţii care i-au succedat. Totuşi împăratul David a făcut câteva greşeli, cea mai răsunătoare fiind cea în care păcătuieşte cu Bat Şeba. Păcatul lui David, cu tot ce a urmat după el, este folosit de unii ca model de pocăinţă, pe de o parte, cât şi ca model de imparţialitate şi consecvenţă a lui Dumnezeu, faţă de păcat, pe de altă parte. Dumnezeu nu tolerează şi nici nu va tolera comportamentul păcătos, iar cel care a păcătuit va trebui să se confrunte cu consecinţele acestuia, în funcţie de felul în care se va raporta la acest păcat.

De asemenea, păcatul lui David, este folosit de alţii ca scuză pentru comportamentul lor îndoielnic, din punct de vedere moral. Dacă David a făcut astfel de lucruri, şi a rămas scris despre el în Biblie, de ce nu aş putea să fac şi eu? Cei care gândesc în felul acesta pierd din vedere unele detalii foarte importante privind pocăinţa lui David şi preţul pe care acesta l-a plătit.

Pornind de la această idee, doresc să abordăm această problemă privind păcatul nostru şi în special modul în care ne raportăm la el, după ce am păcătuit. Păcatul este consecinţa neascultării omului şi rezultatul cedării în faţa ispitelor şi a provocărilor de orice fel din viaţa noastră. (Iacov 1:13 – 15)

Cum reacţionează oamenii când trebuie să se confrunte cu păcatul lor?

1.  Negarea păcatuluide fapt nu am făcut nimic rău. Întâlnim acest răspuns atunci când printr-un comportament greşit nu aducem daune altor persoane. Astăzi tot mai mult se vorbeşte despre o etică personală când fiecare poate să facă tot ce-i place, atâta timp cât nu face rău altora. Cultura postmodernă nu numai că tolerează acest fel de etică ci o consideră ca o valoare şi un avans în evoluţia societăţii. Se încearcă prin toate mijloacele posibile să se introducă conceptul de „normalitate” în probleme care cu o generaţie în urmă erau condamnate şi considerate păcătoase de către opinia publică. Şcoala – de la nivelul preşcolar până la cel universitar, presa – folosind puternica ei influenţă, guvernul – care propune legile, parlamentul – care votează legile; toate aceste instituţii sunt puse în serviciul relativismului moral care domină societatea noastră.

2.  Proiectarea vinovăţieiam greşit dar am scuze; alţii sunt vinovaţi. Acest răspuns este dat atunci când păcatul are consecinţe asupra altor persoane şi implicit devine cunoscut. Adam se justifică înaintea lui Dumnezeu dând vina pe Eva, iar Eva dă vina pe şarpe (Genesa 3:11 – 13).

Saul la rândul lui dă vina pe popor, ca să-şi justifice păcatul neascultării (1 Samuel 15:13 – 15).    Atât Adam şi Eva sunt pedepsiţi cât şi Saul, chiar dacă toţi au invocat scuze.

Atunci când suntem confruntaţi cu realitatea faptelor noastre și noi încercăm să găsim scuze, dând vina pe circumstanţe, pe educaţie, pe ignoranţa noastră, pe cei care ne înconjoară, sau chiar pe genele noastre. Pavel este foarte categoric atunci când vorbeşte despre îngăduinţa creştină şi despre tendinţa de a judeca pe aproapele, concluzia lui fiind că „fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu”(Romani 14:10 – 12).

3.  Consolarea –  am greşit dar şi alţii o fac. Acest mod de abordare se bazează pe faptul că deoarece păcatul are dimensiuni globale, Dumnezeu va fi mai tolerant când ne va judeca. Un nou tip de etică care este foarte popular astăzi, este etica majorităţii, care se bazează pe comportamentul moral al celor mai mulţi şi implicit este considerat ca fiind bun. „Şi dacă toţi se comportă aşa, înseamnă că nu este nimic greşit în comportamentul meu”, este raţionamentul care motivează etica majorităţii. Acest fenomen este întâlnit şi pe vremea profetului Ilie, care se plânge de faptul că tot poporul avea un tip de comportament şi el care vrea să trăiască altfel, a rămas singur. Dar şi în acest caz, nu modul de viaţă al majorităţii era cel corect, ci cel al unui grup restrâns de 7000 de persoane, cu Ilie în frunte „ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat”(1 Împăraţi 19:14 – 18). Biblia ne demonstrează că Dumnezeu a pedepsit tot pământul sau popoare întregi atunci când aceştia au păcătuit (Genesa 6:11 – 13, Judecători 2:10 – 15, Ieremia 7:13 – 20, Evrei 12:25, 26).

4.  Fuga de realitatetimpul şi distanţa rezolvă problema. Iacov fuge de acasă pentru a nu se confrunta cu păcatul minciunii şi a înşelătoriei ce a urmat (Genesa 27:41 – 44); fraţii lui Iosif tăinuiesc timp de 20 de ani păcatul urii, al vânzării fratelui şi al minciunii spuse tatălui (Genesa 42:14 – 22); iar David încearcă să muşamalizeze păcatul curviei aducând pe Urie acasă şi apoi urzind un plan împreună cu Ioab, ca Urie să moară (2Samuel 11:1 – 27). Dar nici unul dintre aceştia nu reuşeşte în încercarea lor de a fugii de realitatea cruntă a păcatului. Iacov va ajunge ca şi el să fie înşelat la rândul lui şi apoi să se umilească în faţa lui Esau; fraţii lui Iosif, constrânşi de pericolul foametei, îşi aduc aminte de ce au făcut înainte cu 20 de ani; iar David este adus cu picioarele pe pământ de cuvintele profetului Natan.

Înţeleptul din Cartea Proverbelor, ne spune un cuvânt la care trebuie să luăm aminte: „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbe 28:13), iar înţelepciunea populară ne învaţă că „minciuna are picioare scurte”.

5.  Confruntarea cu realitatea David a zis lui Natan: „Am păcătuit împotriva Domnului!” David ar fi avut şi alte opţiuni în acele momente, prin a ignora cuvintele proorocului, uzând de autoritatea lui împărătească sau chiar de a-l reduce la tăcere pe acesta, eliminându-l fizic, aşa cum a făcut înainte cu Urie. Dar David a ales în acele momente să se confrunte cu realitatea unui comportament păcătos care a început cu pofta, a continuat prin curvie, apoi tăinuirea şi încercarea de muşamalizare şi terminând cu crima. Cred că în acele momente era conştient de consecinţele păcatului său şi era gata să le accepte, şi drept urmare Natan îi face imediat de cunoscut că Dumnezeu îl iartă şi nu va muri.

Eruditul C.S. Lewis, vorbind despre starea omului căzut în păcat, vorbeşte despre starea în care se află acesta şi ce ar trebui să facă:  „Care este „groapa” în care a căzut omul? El a încercat să trăiască independent, să se comporte ca şi cum şi-ar fi singur stăpân. Cu alte cuvinte, omul căzut nu este doar o creatură imperfectă care are nevoie de îmbunătăţiri: el este un rebel care trebuie să depună armele. Depunerea armelor, capitularea, exprimarea regretului, înţelegerea faptului că ai fost pe un drum greşit şi faptul de a fi gata să începi viaţa din nou de la început – aceasta este singura cale de ieşire din „groapă”. Procesul acesta de capitulare – această deplasare cu toată viteza înapoi – este ceea ce creştinii numesc pocăinţă. Pocăinţa nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decât să-ţi ceri iertare sau să te umileşti. Înseamnă să te dezveţi de toată înfumurarea şi încăpăţânarea eului cu care noi oamenii am fost învăţaţi de mii de ani. Înseamnă să dai morţii o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte”. (C.S.Lewis – Creştinismul redus la esenţe, cartea a II-a, cap. 4)

Probabil că citind aceste rânduri, conştiinţa ta a fost răvăşită şi tocmai acesta a fost scopul acestui articol. De fapt Duhul Sfânt este cel care ne dovedeşte că suntem vinovaţi (Ioan 16:8 – 11). S-ar putea să nu fi vinovat de păcate atât de evidente precum David, sau alţii dintre contemporanii noştri. Dacă ai fost consecvent să citeşti acest articol până la capăt, am o veste bună. Încă noi mai avem un bun avocat al apărării, care pledează pentru cauza noastră. Dar nu numai că El intervine în favoarea noastră, ci El a şi plătit pentru vina noastră (Romani 8:31 – 34). Trebuie doar să-L acceptăm prin credinţă. Dacă nu o facem, acest avocat al apărării, într-o zi se va urca El Însuşi pe scaunul de judecător şi atunci nu va mai fi scăpare, ci doar ni se va citi sentinţa: VINO sau DUTE !!!

Şi când mă gândesc că totul depinde doar de noi …

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns