Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:28)
A sluji, în sensul general al cuvântului, înseamnă a face un serviciu în beneficiul unei terțe persoane. De obicei, când vorbim de un astfel de lucru, întrebarea imediat următoare are o conotaţie comercială. Ce câştig de aici? Dacă nu se obţine un beneficiu imediat, cel puţin se deschid premisele unui beneficiu pe termen lung. Trăim într-o lume infectată de păcat în care egoismul este considerat virtute şi altruismul slăbiciune sau chiar mai rău.
În Biserica lui Dumnezeu, slujirea este un imperativ şi se aplică tuturor credincioşilor. Nu există excepţii şi concepţiile unora care spun că slujirea ţine doar de o anumită categorie aparte, cu calificări speciale, este o concepţie greşită. Cele mai importante scopuri spre care trebuie să îndreptăm slujirea noastră în Biserică, sunt:
- creșterea și edificarea bisericii – Efeseni 4:11 – 16
- evanghelizarea – Matei 28:19,20
- activitățile sociale – Iacov 1:27, Iacov 2:15 – 17
O problemă cu care ne confruntăm tot mai des, deoarece modelul lumii ne influenţează, este că suntem tot mai tentaţi să evaluăm slujirea în Biserică, prin prisma beneficiilor personale, pe de o parte şi a rezultatelor imediate, pe de altă parte. Vrem să vedem rezultate certe, palpabile, măsurabile şi să ne facem şi noi parte din succesele obţinute. În zilele noastre un fenomen tot mai răspândit este cel al mega-bisericilor, comunităţi cu mii sau chiar zeci de mii de membrii. Este imaginea unei mari mulţimi (mulţimea înseamnă succes), cu clădiri proprii impunătoare, cu tehnologie de ultimă oră, cu un lider carismatic în frunte, care deja este o persoană publică, cu program propriu la televiziune, a cărui poză apare des în ziare şi în reviste. Unele dintre aceste comunităţi au în componenţa staff-ului specialişti în creşterea bisericii. Mă întreb, oare Duhul Sfânt mai are vreun rol în aceste biserici?
Slujirea în Biserică, la fel ca şi mântuirea de altfel, are o componentă personală, fără de care nici nu putem vorbi de slujire la nivel de grup sau comunitate. Este extrem de important ca fiecare să-şi înţeleagă chemarea şi locul în care îl vrea Dumnezeu. De aceea este bine să ţinem cont de următoarele lucruri:
- Fiecare are un loc al său în Biserica lui Dumnezeu
Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora (Romani 12:4-5).
Pentru a ne face să înţelegem, Pavel se foloseşte de o comparaţie punând în contrast Biserica cu trupul uman. Nimeni nu ar putea să spună că nu ar avea nevoie de un anumit organ din trupul său. Tot aşa este şi în Biserica lui Dumnezeu, unde fiecare are un loc al său şi acest lucru este atât de important încât o înţelegere greşită ar însemna un trup cu infirmităţi, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
- Fiecare este important şi necesar în locul în care se află
Ochiul nu poate zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi.” Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă (1 Corinteni 12:21-22).
Nu toţi credincioşii au aceleaşi înzestrări sau abilităţi native. Unii care se consideră mai puţin înzestraţi, cred că lucrul în Biserică trebuie să-l facă alţii. Pentru alţii aceasta este o scuză pentru a-şi justifica lipsa de implicare şi delăsarea. Nu are loc aici nici concurenţa, nici invidia şi nici indolenţa. Ceea ce trebuie să înţelegem cu toţii este că dacă nu ne facem lucrul care ne aparţine nouă, atunci Biserica suferă. Este ca şi cum rinichii, sau glanda tiroidă nu ar mai funcţiona.
O imagine grăitoare este cea din Neemia cap. 3, un text cu o înşiruire de nume şi cu o frază care se repetă constant: „alături de ai au lucrat …”. Tot poporul este chemat să lucreze la repararea zidului care înconjura Ierusalimul. Într-adevăr tonul este dat de marele preot Eliaşib, dar alături de el au lucrat toţi oamenii din popor, unii dintre ei aveau responsabilităţi, dar marea majoritate au fost şi au rămas anonimi. Dar fiecare şi-a înţeles chemarea, a acceptat locul care i-a fost atribuit şi şi-a făcut lucrul care se cuvenea în acel loc. Obiectivul tuturor era unul singur, acela de a termina lucrarea.
- Locul în care suntem, nu este la alegerea noastră
Mulţi ar vrea să lucreze dar numai într-un anumit loc, la alegerea lor. Cum spuneam mai sus, modelul lumii egoiste, materialiste şi vedetiste, ne influenţează modul de gândire şi de acţiune. Am vrea să lucrăm dar vrem să fim în faţa microfonului, pe scenă, şi în unghiul vizual al camerelor de filmat. Unii îşi găsesc drept scuză, acel verset din 1 Corinteni 12:31: umblaţi, dar, după darurile cele mai bune, interpretându-l greşit şi în afara contextului.
Când punem problema în felul acesta nu ţinem cont de scopurile slujirii pe care le-am prezentat în preambul, ci suntem motivaţi de scopuri meschine. Ce trebuie să ştim este că locul nostru în această măreaţă lucrare, nu este la alegerea noastră. Acum, dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El (1 Corinteni 12:18). Acelaşi accent (pe Dumnezeu care decide) cade şi în Efeseni 4: 11 „şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii …”, cât şi în 1 Corinteni 12: 28 „şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli, al doilea …”, iar scopul slujirii trebuie să fie întotdeauna „spre folosul altora” (1 Cor. 12:7) şi „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:12).
Revenind la exemplul din Neemia cap. 3, este adevărat că trebuia reconstruită poarta oilor şi zidul în dreptul grădinii împăratului sau a casei vitejilor, dar tot aşa trebuia refăcut zidul şi lângă mormintele lui David, la fel ca şi poarta gunoiului.
- Fiecare trebuie să dovedească dăruire, consecvenţă şi competenţă în locul în care se află
Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin proorocie, cu punerea mânilor de către ceata presbiterilor (1 Timotei 4:14)
De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mânilor mele. (2 Timotei 1:6)
Imaginea ideală a slujitorului creştin este cea a unui muncitor care lucrează cu sârg de dimineaţa până seara şi în ziua următoare o ia de la capăt. Dacă ne vom uita la el peste un an sau peste zece îl vom vedea în acelaşi loc cu diferenţa că acum lucrează mai eficient şi rezultatele muncii lui sunt net superioare. La sfârşitul vieţii lui, după ce a muncit o viaţă întreagă, acesta va spune: M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, …. (2 Timotei 4:7-8).
Care este realitatea? Din nefericire este cu totul alta. Mulţi lucrători din Biserică (şi mă refer la toţi credincioşii) au lăsat de mult lucrul jos, alţii nici măcar nu au început, alţii umblă tot bombănind, nemulţumiţi de locul în care sunt şi alţii probabil s-au lăsat dominaţi de invidie, de un spirit critic neconstructiv şi de o indolenţă crasă. Am tot respectul pentru acei care îşi dau osteneala în lucrarea Domnului şi sunt convins că în Ziua răsplătirii, vom avea surprize când vom vedea ce porţie uriaşă vor lua unii care pe acest pământ au lucrat în anonimat, faţă de alţii care au fost mereu în faţa microfonului, cu menţiunea (şi spun lucrul acesta cu durere) că unii dintre lucrători nici măcar nu vor fi acolo. Pavel este foarte explicit când spune: Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Corinteni 9:26-27).
