Pe vremea aceea … fiecare făcea ce-i plăcea

3096 0

… o pledoarie pentru Legea lui Dumnezeu, inspirată din Cartea Judecătorilor.

Acest segment din Scriptură, reprezintă o pagină negativă din istoria zbuciumată a poporului evreu, aspectele pozitive ieşind în evidenţă doar sub forma unor izbăviri de sub dominaţia străină. Ne-am aştepta ca după ce poporul Domnului, proaspăt aşezat în Tara Sfàntă sub conducerea lui Iosua, să-şi fi găsit în sfârşit odihna, după lunga robie egipteană, peregrinarea prin pustie şi apoi cucerirea ţării Canaanului. Desele conflicte cu vecinii (moabiţi, amoniţi, filisteni), care terminau adeseori printr-o dominaţie străină, lipsa de organizare internă şi apoi conflictele interne între seminţii, au dus la o stare în care „fiecare făcea ce-i plăcea”. Deci poporul era departe de a-şi fi găsit odihna, în ţara în care curge „lapte şi miere”.

Care sunt cauzele care au dus la această stare în care se afla poporul evreu? De mai multe ori găsim pe paginile Cărţii Judecătorilor fraze ca acestea: „Copiii Lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului şi astfel Domnul i-a dat pe mâna …” unui asupritor străin. Neascultarea de poruncile Domnului se pare că era cauza principală a întregii suferinţe experimentată de copiii lui Israel. O altă cauză, era lipsa unui lider capabil să-şi impună autoritatea în popor, aşa cum au făcut-o Moise şi Iosua. Judecătorii îşi exercitau autoritatea doar după ce se remarcau în anumite situaţii concrete, în special prin eliberarea poporului de sub dominaţie străină şi uneori nici nu reprezentau autoritatea peste toate cele 12 seminţii. De asemenea lipsea şi autoritatea liderului spiritual, deoarece rolul marelui preot se pare că era diminuat, el fiind de negăsit pe tot parcursul cărţii. Singurul care iese în evidenţă a fost marele preot Eli, care a cumulat în  acelaşi timp şi rolul de judecător şi cel de mare preot, dar şi acesta nu era considerat ca un personaj pozitiv, capabil să conducă poporul, ci tocmai contrariul.

Privind la această situaţie, în care se aflau copiii Lui Israel în acea vreme, este normal să ne întrebăm, de ce acest popor nu şi-a găsit liniştea şi odihna în ţara promisă, ţară cu atâtea resurse, atât de râvnită de popoarele din jur? Care sunt cauzele care au generat toate acestea şi care ar fi perspectiva divină pentru buna funcţionare a unei comunităţi sau a unei naţiuni, cum este în cazul nostru, naţiunea Lui Israel?

Pentru aceasta, să privim puţin asupra istoriei lui Israel, de la Avraam şi până la Samuel, cel din urmă judecător al lui Israel. Dumnezeu în suveranitatea şi autoritatea Lui a ales pe Avraam căruia i-a promis că va face din El un neam mare, că va locui într-o ţară pe care El i-o va arăta şi care va fi a lui, că îl va binecuvânta şi că va fi şi el la rândul lui, o binecuvântare pentru alţii. Plecarea tribului în întregime sub conducerea lui Iacov, din Canaan în Egipt, nu a fost altceva decât providenţa divină prin care au fost salvaţi de la foametea care îi ameninţa în acea vreme. Rolul lui Iosif a fost hotărâtor pentru creşterea şi bunăstarea poporului său, în prima parte a şederii evreilor în Egipt (Genesa 45). Lunga robie egipteană, a făcut şi ea parte din planul lui Dumnezeu, care s-a terminat printr-o mare izbăvire, prin care poporul a putut să facă cunoştinţă cu Dumnezeul părinţilor lor. Exodul lui Israel a fost modalitatea prin care Dumnezeu şi-a arătat puterea şi slava faţă de un popor asuprit, care tânjea după libertate.

Interesant este faptul că intrarea evreilor în ţara promisă nu s-a făcut imediat. Dumnezeu avea alte lucruri mai importante de rezolvat cu ei, înainte ca să pună stăpânire pe ţară. Şederea lor de aproximativ un an la Sinai, a fost perioada în care poporul se organizează din punct de vedere administrativ, dar mai important decât aceasta, este că aici poporul primeşte Legea. Existenţa unei legi care să stea la baza funcţionării unei naţiuni era o noutate în acea vreme. Importanţa acestei Legi este văzută atât în modul detaliat în care Moise o expune poporului, cât şi în consecinţele neascultării, poporul fiind pedepsit imediat. De asemenea, iese în evidenţă şi necesitatea transmiterii Legii, generaţiei următoare şi acest lucru se vede atunci când 38 de ani mai târziu, în Câmpiile Moabului, acei care au fost copii la Sinai şi care erau acum pe punctul de a intra în Canaan, nu au fost lăsaţi să intre înainte ca acestora să le fie repetate toate legile care le-au primit părinţii lor. Ani mai târziu, la Sihem, sub conducerea lui Iosua, acelaşi popor dar după cucerirea Canaanului, au primit iarăşi „legi şi porunci”, Iosua dându-le posibilitatea tuturor să aleagă cui vor să-i slujească (Iosua 24).

Concluzionând deci această pagină de istorie, putem spune că prin izbăvirea lui Israel din Egipt, călăuzirea lor miraculoasă prin pustie şi cucerirea Canaanului, Dumnezeu şi-a arătat autoritatea, puterea şi slava, comunicând lui Israel în felul acesta, cine este El. Prin cuvintele Legii, Dumnezeu le-a spus evreilor, ce vrea de la ei. Prin pedepsirea păcatului, Dumnezeu îi comunică lui Israel, că El este un Dumnezeu drept care nu tolerează neascultarea şi încălcarea Legii. Momentul în care Iosua stă faţă în faţă cu poporul la Sihem, scoate în evidenţă o altă premisă divină şi anume libertatea de alegere a poporului. 

Sunt mai mulţi factori care stau la baza bunei funcţionări a unei naţiuni, dar factorul primordial este libertatea. Dar libertatea unui popor nu poate fi înţeleasă dacă lipseşte autoritatea. Fără autoritate, libertatea îşi pierde sensul şi în acest caz vom vorbi de libertinaj, de anarhie, care va duce în mod inevitabil la dezordine şi la ruină. Autoritatea în cadrul unei naţiuni, se exercită prin intermediul legilor emise de organele competente, prin care sunt fixate limitele libertăţii; prin intermediul conducătorilor (guvernanţilor) care aplică aceste legi; şi prin intermediul justiţiei care este abilitată să vegheze la respectarea legilor şi la pedepsirea celor care le încalcă.

Rolul legii

Ce este bine? Ce este rău? Ce putem să facem şi ce nu putem să facem? Facem ce trebuie făcut sau facem doar ceea ce ne place să facem? Toate aceste întrebări nu vor avea nici un sens dacă nu ar exista un set de reguli la care să ne raportăm. Nici o comunitate, oricât ar fi ea de mică, şi cu atât mai mult o naţiune, nu ar putea să funcţioneze dacă nu ar avea la bază o serie de legi, pe care toţi membrii comunităţii se angajează să le respecte. Întrebarea este, cine face aceste legi şi care sunt principiile de bază pe care se clădesc aceste legi.

Evreii şi creştinii consideră că legea este o reflectare a naturii eterne şi a caracterului lui Dumnezeu, aşa cum i s-a revelat lui Moise în principiile morale ale Celor Zece Porunci (Legea Mozaică). Legea Mozaică este ancorată în credinţa că Dumnezeu a creat omul după Chipul Său, parte a acestui ,,chip” emulând atributele morale ale lui Dumnezeu.

Domnul Isus în Noul Testament, merge chiar mai departe, întărind aceste principii morale, punând accentul nu doar pe fapta însăşi, ci mai mult pe atitudinea inimii celui care o face. ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime… . Dar Eu vă spun…”

Vorbind despre oamenii care nu au auzit niciodată despre Moise şi Cele Zece Porunci, Noul Testament spune că şi ei sunt conştienţi de legile lui Dumnezeu ,, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. (Romani 2:15)

Putem spune deci, vorbind despre comportamentul uman, că omul trebuie să-şi trăiască viaţa ţinând cont de aceste legi (principii morale) de bază, iar conceptul care se ocupă de evaluarea comportamentului uman se numeşte etică (1).

Prin etică se înţelege un set de standarde, legi sau norme pe care indivizii sunt obligaţi să le respecte şi pe baza cărora poate fi evaluat comportamentul uman, pentru a verifica dacă este corect sau incorect din punct de vedere moral (2).

Nu întotdeauna prevederile unei legi morale coincid cu comportamentul uman. Interesant este faptul că toate lucrurile care ne înconjoară se supun anumitor legi ale naturii, aşa cum le-a introdus Dumnezeu la creaţie, aşa cum se exprima eruditul C.S.Lewis. „Când spui că pietrele care cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu este acelaşi lucru ca şi cum ai spune că legea nu înseamnă decât „ceea ce fac pietrele întotdeauna”? (…) Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea Naturii Umane, Legea Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este clar că legea nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii”; aşa cum am spus anterior, mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi nu fac” (3). Adică de cele mai multe ori oamenii nu fac ce ar trebui să facă, ci fac doar ceea ce le place să facă, exact aşa ca cei din vremea judecătorilor.

Rolul liderului sau al legiuitorului

De multe ori o comunitate intră în criză datorită lipsei unui lider care să-şi impună autoritatea. Moise a fost un lider care a ştiut să conducă poporul şi a dat dovadă de mult tact atunci când autoritatea lui a fost contestată, deoarece a înţeles că el nu este decât un instrument prin care Dumnezeu însuşi îşi exercită autoritatea. Când el a îmbătrânit a ştiut să-şi pregătească un succesor, pe Iosua, dar Iosua la rândul lui nu a făcut acelaşi lucru, lăsând poporul fără un conducător la moartea lui. Tocmai din acest motiv, vremea judecătorilor se caracterizează mai mult prin absenţa unui lider, decât prin prezenţa acestuia, iar în consecinţă poporul ,,făcea ce-i plăcea”.

Autoritatea unui lider se exercită pe baza unor legi. Moise a avut nevoie de o lege pe baza căreia judeca poporul, lege care reflecta atributele morale ale lui Dumnezeu. Tânărul Solomon, atunci când a ajuns împărat în Israel, nu a cerut de la Domnul nimic altceva, decât înţelepciune pentru ca să ştie să judece poporul.

Cât de bine se aseamănă vremurile în care noi trăim cu vremea judecătorilor. Astăzi fiecare face cei place şi nu pentru că ne-ar lipsi liderii, ci pentru că ei nu mai exercită autoritatea lui Dumnezeu, iar legile promulgate de aceştia nu mai reflectă autoritatea divină şi nici principiile morale ale lui Dumnezeu aşa cum le-a lăsat El în Cele Zece Porunci. Unde nu mai există loc pentru Dumnezeu, atunci fiecare în parte decide ce este bine şi ce este rău. Prin urmare, acţiunile morale nu mai sunt o chestiune de etică. Ele devin o chestiune de gust şi pe măsură ce acest comportament este acceptat de societate, legiuitorul (guvernantul) le dă putere de lege, invocând toleranţa şi respectul reciproc. La fel a gândit şi Karl Marx care a spus:,,În concepţia noastră evoluţionistă despre Univers, nu este loc nici pentru Creator şi nici pentru Legiuitor” (4). Chiar şi în Statele Unite ale Americii, ţara în care se pare că încă se mai ţine cont de autoritatea divină, chiar la nivel instituţional, încet dar sigur îşi face loc o astfel de mentalitate. Iată dar câteva din deciziile majore ale Curţii Supreme de Justiţie ale SUA începând din anul 1962:

  • 1962 – se sistează rugăciunea de dimineaţă din şcoli
  • 1963 – se sistează citirea Bibliei în şcoli
  • 1968 – se protejează predarea macroevoluţionismului
  • 1973 – se legiferează avortul la cerere
  • 1980 – se scot Cele Zece Porunci din şcoli
  • 1987 – se respinge cererea de predare a creaţionismului în şcoli alături de evoluţionism (5).

Ce să mai spunem de unele ţări din Europa precum Belgia, Olanda, Franţa sau Spania unde liberalismul a ajuns la cote atât de îngrijoratoare. Unde este oare respectul faţă de valoarea vieţii umane, când guvernanţii discută în parlamentele lor despre avortul fără limite, despre căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex, despre eutanasie şi despre experienţele cu celule embrionare. Ce va urma oare peste câţiva ani, îmi este teamă să mă gândesc.

Într-un discurs de început de an la Universitatea Duke, Ted Coppel, gazda emisiunii Night Line a vorbit despre ceea ce el considera ,,busola morală, care indică în aceeaşi direcţie, indiferent de mode sau tendinţe. Comentând climatul moral al unei naţiuni bombardate de imaginile televizorului, el a spus:

,,În locul adevărului am descoperit probe, în locul absolutelor morale, am aşezat ambiguitatea morală. Acum comunicăm cu toata lumea şi nu spunem absolut nimic. Am reconstruit Turnul Babel sub forma unei antene de televiziune. O mie de voci într-o parodie zilnică a democraţiei, în care fiecare opinie este considerată la fel de valoroasă, indiferent de conţinutul sau meritul ei.

Într-adevăr, putem argumenta că opiniile cu adevărat valoroase tind să fie înghiţite fără urmă în oceanul de banalităţi televizate. Societatea noastră consideră adevărul un medicament prea tare pentru a fi înghiţit în forma sa nediluată. În forma sa pură, adevărul nu este o politicoasă strângere de mână, ci un reproş strigat din răsputeri. Moise a adus de pe Sinai nu Cele Zece Sugestii, ci Cele Zece Porunci … Strălucirea Celor Zece Porunci stă în faptul că ele stabilesc, într-un mănunchi de cuvinte, comportamentul uman acceptabil, nu doar pentru atunci sau pentru acum, ci pentru toate timpurile” (6).

Putem spune deci în concluzie, că legile de bază ale societăţii, indiferent de perioada istorică, cultură, zonă geografică, sau grad de civilizaţie, nu pot să fie doar o chestiune de convenţie socială. Legile morale transced guvernele pentru că nu vin de la om. Oamenii sunt egocentrici şi concep legi favorabile propriilor interese. De aceea e nevoie de un Legiuitor capabil să înţeleagă toate pasiunile omului, fără a le fi supus şi să poată privi în acelaşi timp toate veacurile, pentru a da legi potrivite tuturor oamenilor din toate timpurile.

Libertatea umană

Libertatea omului este una din premisele lui Dumnezeu privind fiinţa umană. Noi ştim atât din Sfânta Scriptură cât şi din experienţa noastră de creştini că unul din atributele de bază ale lui Dumnezeu este dragostea. Dumnezeu este dragoste şi El doreşte să dezvolte o relaţie cu omul bazată pe dragoste. Deci Dumnezeu ne oferă dragostea Lui şi se aşteaptă ca şi noi la rândul nostru să-I răspundem cu aceeaşi dragoste. Însă pentru a intra într-o astfel de relaţie de dragoste cu Dumnezeu sau cu oricine altcineva este nevoie de o componentă esenţială şi anume libertatea. Libertatea de a accepta dragostea sau de a respinge dragostea.

Dumnezeu, atunci când a creat lumea şi implicit şi fiinţa umană, a creat-o în aşa fel încât omul să poată alege între bine şi rău. Prima pereche de oameni în Eden, au avut posibilitatea de a asculta de porunca lui Dumnezeu, sau de a nu asculta. Ei au ales în deplină libertate să nu asculte, activând astfel potenţialul negativ din ei, respingând pe Dumnezeu şi acest lucru s-a numit păcat.

Poate că unii dintre noi ne-am întreba – ţinând cont de faptul că Dumnezeu este Atotputernic şi Suveran – de ce El nu a creat pe om sub o altă formă, în care să aibă control asupra voinţei lui, evitând astfel atâtea neplăceri şi suferinţe prin care trecem noi astăzi. O astfel de lume ar fi o lume plină de roboţi şi marionete care se mişcă doar atunci când Dumnezeu trage de sfoară. Nu, Dumnezeu în dragostea Lui nu a vrut să creeze o astfel de lume. Astăzi, de exemplu, dacă avem un telefon mobil de ultimă generaţie, l-am putea programa ca în fiecare dimineaţă, la o anumită oră, printr-un mesaj verbal sau scris, acesta să rostească „te iubesc”. Mulţi oameni îşi doresc să audă astfel de cuvinte, dar în acest caz, nu am face altceva decât să ne spunem nouă înşine că ne iubim, deoarece telefonul care este un obiect (fără voinţă şi libertate) reflectă doar propriile noastre gânduri. Nu, Dumnezeu nu a vrut să creeze o astfel de lume. El a creat fiinţe libere, capabile să aleagă să-l iubească pe Dumnezeu, sau să-l respingă pe Dumnezeu.

Când vorbim despre libertate, mai trebuie să menţionăm un lucru. Înainte ca omul să ia o decizie, Dumnezeu i-a făcut de cunoscut acestuia ce trebuie să facă pentru a putea fi fericit şi care vor fi consecinţele neascultării: … să nu mănânci … – ce trebuia să facă omul; … căci în ziua în care vei mânca, vei muri negreşit … – consecinţele neascultării.

În Cartea Judecătorilor, găsim de multe ori această frază: „copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului” … şi Domnul i-a dat pe mâna unui asupritor străin. Dar nici unul dintre aceştia nu se putea justifica înaintea lui Dumnezeu că nu au ştiut. Părinţii lor primiseră Legea la Sinai, pe care Moise a repetat-o 38 de ani mai târziu noii generaţii, în Câmpiile Moabului, iar în această Lege se stipula foarte clar că aceasta trebuie transmisă din generaţie în generaţie. Părinţii lor s-au angajat în repetate rânduri că vor respecta Legea şi de fiecare dată au fost avertizaţi de consecinţele neascultării. Asuprirea străină era în acele vremuri o metodă de disciplinare a lui Dumnezeu pentru poporul Său, care a ales să nu asculte de El, în deplină cunoştinţă de cauză.

Nu există nici o diferenţă între evreii din timpul judecătorilor şi noi cei din timpurile moderne. Sintagma de bază în zilele noastre este aceasta: fă tot ceea ce-ţi place şi să nu te simţi vinovat de aceasta. Oamenii din ziua de azi se comportă astfel din punct de vedere moral şi nu cred că este cazul să intrăm în detalii, pentru că pur şi simplu le place. Alte scuze pe care noi le invocăm sunt: că toţi oamenii fac la fel; că nu facem rău nimănui; sau că este legal.

În Washington, pe peretele de nord-est al clădirii Jefferson Memorial, există o inscripţie, a cărui mesaj a fost lăsat de Jefferson însuşi, cel de-al treilea preşedinte al Americii, care ne-a avertizat să nu uităm temelia vieţii şi a libertăţii. El a spus: „Dumnezeu care ne-a dat viaţă ne-a dat şi libertate. Ar putea oare libertăţile unei naţiuni să fie în siguranţă când am îndepărtat convingerea că aceste libertăţi sunt de la Dumnezeu? Tremur pentru ţara mea când mă gândesc că Dumnezeu este drept şi că dreptatea Lui nu doarme la nesfârşit”.

Aceleaşi cuvinte le-a lăsat şi apostolul Pavel, care a spus: Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. (Galateni 5:16-17)

(1), (2), (4), (5), (6) – Norman Geisler & Peter Bocchino – „Temelii de Neclintit”, Editura Scriptum.

(3) – C.S.Lewis – „Creştinismul redus la esenţe”, Societatea Misionară Română, 1987

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns