Cuvântul slavă este foarte des întâlnit în Sfânta Scriptură. De cele mai multe ori se referă la Dumnezeu, dar există situaţii în care acesta se referă la om.
În Vechiul Testament, termenul folosit este kabod care se referă la un atribut perceptibil, la etalarea de către un individ a splendorii, bogăţiei şi fastului. Kabod, în limba ebraică, provine din rădăcina KBD, care înseamnă greu, important. În sensul clasic, kabod înseamnă valoarea reală, puterea măsurabilă, glorioasa plinătate a luminii sau a înţelepciunii, a frumuseţii care e demnă de laudă.
În Noul Testament se foloseşte traducerea din LXX (Septuaginta) în care kabod este tradus prin doxa, care are sensul de strălucire, splendoare, grandoare şi faimă.
Slava lui Dumnezeu
Când se referă la Dumnezeu, kabod nu indică doar un anumit atribut, ci se referă la măreţia întregii Lui naturi. În Vechiul Testament, kabod îi este atribuit lui Dumnezeu Tatăl, iar în Noul Testament, doxa îi este atribuită lui Isus Hristos – Evrei 1:3 … El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.
Când vorbim despre slava lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cont de câteva lucruri. În primul rând, slava lui Dumnezeu, nu a fost încă pe deplin descoperită omului. Doar prima pereche de oameni, în Eden, l-au văzut pe Dumnezeu în toată splendoarea şi măreţia Lui. Odată ce omul a căzut în păcat, consecinţa imediată a fost izgonirea acestuia dinaintea lui Dumnezeu şi imposibilitatea de a-L mai putea vedea în faţă. Condiţia umană întinată de păcat este incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.
În al 2-lea rând, oamenii care au avut harul de a vedea o parte din slava lui Dumnezeu, precum Moise, Ezechiel sau Isaia, nu au găsit suficiente cuvinte, să exprime slava lui Dumnezeu într-un limbaj omenesc. Iată câteva din relatările acestor oameni deosebiţi: Exod 24 , vers 10 ,,sub picioarele Lui, era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui”, vers. 17 ,,înfăţişarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui”, Ezechiel 1 vers 26 ,,era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest scaun de domnie se vedea ca un chip de om care şedea pe el”, vers 28 ,,ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului”.
Pavel spune în 1Corinteni 13, căci cunoaşterea noastră este limitată (cunoaştem în parte) şi că nu ni se descoperă tot (proorocim în parte). Realitatea pe care o percepem despre Dumnezeu este incompletă (vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos), dar tot el (Pavel) spune că atunci când ne vom întâlni cu El, acest ,,în parte” se va sfârşi. Apostolul Ioan vorbeşte şi el despre acelaşi lucru în 1Ioan 3:2 ,,dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este”.
Slava omului
Când se referă la om, kabod descrie bogăţia, splendoarea sau reputaţia acestuia. În greaca seculară, doxa avea sensul de prestigiu care provoacă admiraţie şi laudă, a unei faime plină de onoare (conform lui Cicero în Retorice, II 55).
Două referinţe biblice din Vechiul Testament descriu foarte bine sensul cuvântului slavă, când acesta se referă la om.
Genesa 45:13. ,,Istorisiţi tatălui meu toată slava pe care o am în Egipt, şi tot ce aţi văzut; şi aduceţi aici cât mai curând pe tatăl meu.”
Judecători 4:8.9 Barac i-a zis: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce”. Ea a răspuns: „Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei”. Şi Debora s-a sculat, şi s-a dus cu Barac la Chedeş.
Relatarea din Cartea Genesei, privind creaţia (Genesa 1: 26, 27), ne relatează că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Termenul chipul lui Dumnezeu poate fi înţeles şi prin imaginea lui Dumnezeu (vezi şi Exod 25: 9 ,,să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul (imaginea) pe care ţi-l voi arăta pe munte”).
David în psalmul 8, vorbeşte despre slava lui Dumnezeu care este mai presus de ceruri, dar apoi privind la frumuseţea şi splendoarea astrelor cereşti, se gândeşte ,,ce este omul ca să te gândeşti la el şi fiul omului ca să-l bagi în seamă”? Dar se pare că până la urmă şi omul este mai presus de frumuseţea universului, deoarece ,,l-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste”.
Toate acestea însă la început, când omul era în Eden. Când omul a fost izgonit din Eden, nu mai era purtătorul imaginii lui Dumnezeu. A fost dezbrăcat de slavă şi de cinste, pentru că fiinţă umană pervertită de păcat, nu mai putea să fie purtătoarea imaginii lui Dumnezeu, a cărui puritate şi sfinţenie fac parte din însăşi natura Lui. A fost ca o operaţie estetică, dar în sensul negativ al cuvântului şi această hidoşenie a păcatului s-a perpetuat peste toată rasa umană (Romani 3:23 – ,,căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”)
Încerc să mi-l imaginez pe Adam, la câtva timp după ce a fost scos din Eden, plin de bătături în pălmi, transpirat, cu faţa arsă de soare, flămând şi însetat:
…Paradis, şopteşte Adam, har al frumuseţii,
văi de flori ce cântă psalmi… Pomul sfânt al Vieţii…
Domnul mi le-a dat spunând: Ale tale-s toate.
Fii stăpân şi domnitor în eternitate!
Numai pomul cel oprit să nu-ţi fie partea!
Să nu ştii ce-i bun sau rău, căci vei şti ce-i moartea.
Dar la şoapta celui rău cu-ndulciri de harpe,
am uitat de Dumnezeu, amăgit de şarpe.
Domnul m-a gonit din Rai, mi-a luat cununa,
Paradis… cum te-am pierdut pentru totdeauna!…
(Costache Ioanid – Taine , poezia ,,Viaţa”)
Numai că, şarpele cel vechi, diavolul, care i-a înşelat spunându-le că vor fi ca Dumnezeu, a continuat să le şoptească la ureche acelaşi lucru. Şi nu numai lor ci mai ales urmaşilor lor. Primul semn evident al strigătului de independenţă al omului, faţă de Dumnezeu şi încercarea acestuia de a-şi construi propria sa imagine, îl găsim în Genesa 11: 4 ,, … să ne facem un nume”. De atunci încoace, omul fără de Dumnezeu, a găsit că preocuparea lui majoră este de a-şi îmbunătăţii imaginea publică, adică reputaţia. Cu cât este mai bună cu atât se apropie mai mult de idealul mult râvnit: slava.
Astăzi reputaţia unei persoane este dată de mai multe lucruri. Unul dintre acestea este succesul sau reuşita într-un anumit domeniu. Se poate spune despre o persoană că este o persoană de succes, atunci când a ajuns să-i depăşească pe ceilalţi din grupul său. Cu cât grupul este mai mare, cu atât succesul va fi mai mare. Un alt lucru care ajută la imagine este bogăţia. O casă mare şi nouă într-un cartier plin de vile, o maşină luxoasă, o haină scumpă, va provoca invidia celorlalţi care nu pot dispune de astfel de lucruri, deci se află într-o poziţie inferioară. Poziţia socială înaltă este un alt factor care îmbunătăţeşte reputaţia. De obicei, este consecinţa bogăţiei sau a exercitării puterii.
Goana după slavă a ajuns uneori să pervertească unele fapte care în ele însele sunt pozitive, lăudabile şi demne de urmat. Ce motivaţie poate să aibă cel care face milostenie sunând din trâmbiţă (Matei 6: 2) sau propovăduieşte Cuvântul Domnului din duh de ceartă sau din slavă deşartă (Filipeni 1:15 , 2:3).
Când Domnul Isus propovăduia Evanghelia Împărăţiei, făcea minuni şi vindeca pe cei bolnavi, mulţi oameni nu au crezut în El deoarece erau preocupaţi de imaginea lor publică pe care nu voiau să o piardă cu nici un preţ: …cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu? (Ioan 5:44) ; … nu-l mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu (Ioan 12: 42,43).
În ziua de azi, preocuparea omului modern pentru imagine este de-a dreptul îngrijorătoare. Firmele specializate în operaţii estetice obţin rezultate economice atât de ridicate încât deja cotizează la bursă (de exemplu Corporación Dermoestética). Consilierii de imagine sunt angajaţi de către toate persoanele publice, iar dreptul la imagine este apărat de către legile existente.
Cu toate acestea însă, istoria şi experienţa vieţii ne spun că toţi oamenii care au umblat după slava lor proprie au sfârşit prin a se convinge că niciodată nu au ajuns să pună mâna cu adevărat pe ea. În ciuda tuturor eforturilor, a timpului folosit sau a banilor cheltuiţi, aceasta se îndepărta de ei, ca Fata Morgana din poveste. Sau atunci când au crezut că au ajuns la ea, nu a trecut mult şi s-au trezit cu mâinile goale. Slava s-a strecurat printre degete, iar rezultatul a fost frustrarea, dezamăgirea şi revolta împotriva destinului.
Înţeleptul Solomon spune atât de convingător în Eclesiastul 2:10,11 …tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deş ertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare. Deznădejdea şi descurajarea sunt rezultatul în vers.17 … atunci am urât viaţa căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt şi în vers. 20 … am ajuns până acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare.
Nu de puţine ori am văzut oameni cărora nu le lipsea practic nimic, fiind oameni de succes, aveau avere, poziţie înaltă, prieteni pe măsură, beneficiau de aclamaţiile şi aplauzele mulţimii, dar când erau întrebaţi dacă sunt fericiţi, răspunsul era negativ. Doar în ultimii ani, ca să nu mergem mai departe, am văzut cum oameni faimoşi, cărora nu le lipsea nimic, fiind plictisiţi, dezamăgiţi şi neîmpliniţi, fie că au căzut pradă alcoolului şi drogurilor, fie unii au mers mai departe şi lipsiţi de speranţă, şi-au pus capăt zilelor.
Există oare soluţii?
Prin neascultare, omul a fost dezbrăcat de slava lui Dumnezeu, iar această lipsă l-a marcat pentru totdeauna. Nevoia de a-şi recâştiga ceea ce a pierdut, a pregătit terenul pentru diavolul, care a continuat să le spună oamenilor că pot să devină ei înşişi dumnezei, folosindu-se de capacităţile lor. Rezultatul a fost dezamăgirea şi frustrarea.
De ce oare? Pentru că nimeni nu este în stare să dea omului împlinire, sens şi semnificaţie, decât Cel care le-a dat la început, adică Dumnezeu.
Care a fost soluţia lui Dumnezeu la această căutare a omului? La un moment dat al istoriei, printre noi a apărut un Om care aparent era ca şi noi ceilalţi. Avea o casă, avea o meserie, îi era foame, îi era sete, s-a bucurat, a plâns, a avut prieteni şi a avut duşmani. Şi totuşi avea ceva ce noi ceilalţi nu aveam. A dovedit o înţelepciune ieşită din comun, prezenţa Lui impunea respect, iar când vorbea, avea ceva mai puternic decât un magnet, încât nu te mai săturai să-l asculţi. Ioan 1:14 … şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
Apoi a început să facă minuni, să vindece pe cei bolnavi şi să spună că El este însuşi Mesia, despre care scrie în Scripturile iudaice. Cei mai mulţi nu ştiau ce să creadă despre El, alţii spuneau că duce poporul în rătăcire, alţii că scoate dracii cu Belzebul Domnul dracilor, iar câţiva au declarat ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Dar cred că o întrebare stăruia în mintea tuturor: de ce noi nu putem să fim ca şi El?
Prin prezenţa lui Isus Hristos printre noi, Dumnezeu ne-a oferit un model. Ne-a arătat că în această lume există dimensiuni atât spirituale cât şi morale, pe care omul cu puterea lui încă nu le-a atins. Numai că răspunsul lui Dumnezeu la nevoia omului, nu s-a oprit aici. El a făcut un pas mai departe. Trebuia ca cineva să plătească pentru păcatul omului, ca drumul spre slavă să fie redeschis – Evrei 2: 9, 10 … dar pe Acela, care a fost făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste”, din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.
Prin jertfa Domnului Isus Hristos, Dumnezeu a oferit posibilitatea ca omul să fie reabilitat. Dar şi omul trebuia să facă ceva: să recunoască starea lui decăzută urmată de credinţa în jertfa lui Hristos care a murit pentru el. Apoi Dumnezeu prin Hristos îl restaurează sau îl aduce pe om la starea lui iniţială, înainte de cădere. Aceasta se numeşte ,,naştere din nou”, adică din perspectiva cerului, Hristos urma să ia chip în om -Galateni 4:19 …copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!
Dar Pavel, vorbind despre slava sau noua imagine a omului regenerat prin Hristos, introduce un alt termen numit nădejde sau speranţă. Nădejdea se referă la ceva care ţine de domeniul viitorului. Este o aşteptare plină de certitudine că un anumit lucru se va întâmpla întocmai, căci acel eveniment va avea loc cu siguranţă. Aceasta ne face să înţelegem că glorificarea propriu zisă a credincioşilor, nu se realizează la convertire. Naşterea din nou (regenerarea) nu este decât începutul unui proces de creştere, de maturizare spirituală care se numeşte sfinţire. Acest proces este uneori presărat de greutăţi, suferinţe şi încercări, dar prin aceasta Dumnezeu lucrează la şlefuirea caracterului nostru, a frumuseţii interioare a omului – Romani 8:18. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi; 2Corinteni 4:17. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.
Sfinţirea trebuie să continue pe toată durata vieţii credinciosului. Glorificarea este punctul care marchează sfârşitul acestei lupte, din care credinciosul călăuzit de Duhul Sfânt, a ieşit biruitor. Pavel spune că la sfârşitul acestei lupte ne aşteaptă ,,cununa neprihănirii” – 2 Timotei 7,8 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul.
Glorificarea nu se referă doar la aspectul spiritual al naturii umane (sufletul). Va exista şi o glorificare a trupului care se va înfăptui la învierea din morţi – Filipeni 3:20,21 Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.
Dar dimensiunea glorificării nu se opreşte doar la fiinţele umane. Ea se va răsfrânge asupra întregii creaţii, care astăzi este supusă deşertăciunii (Romani 8: 18 – 25), dar care va fi restaurată aşa cum este descrisă în Apocalipsa 21:1,2. Dumnezeu va asigura şi un mediu perfect în care omul să locuiască.
Probabil că şi tu cel care ai fost consecvent să citeşti acest studiu până la capăt, eşti în căutarea semnificaţiei şi a împlinirii personale. Sau probabil că deja eşti frustrat şi dezamăgit văzând că după toate eforturile depuse eşti tot cu mâinile goale. Dacă descoperim în noi dorinţe care ştim că nu pot să fie satisfăcute aici, pe acest pământ, înseamnă că noi am fost creaţi pentru o altă lume. Există doar un singur drum pe care se poate ajunge la slavă. Acesta este Hristos. El însuşi a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Pavel spune că acest lucru a fost o taină, ţinută ascunsă timp de secole, dar prin Hristos vălul este luat şi drumul este deschis din nou. Hristos trebuie să locuiască cu adevărat în noi. Numai aşa vom putea să ajungem la slavă.
„Hristos în voi, nădejdea slavei” !!!
