Predicarea responsabilă (1) – scopul predicării

1137 0

Începând cu acest articol, vreau să prezint cititorilor un studiu pe care l-am intitulat Predicarea responsabilă, scopul acestuia fiind de a privi cu atenţie la această slujbă atât de importantă şi anume predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. De ce trebuie să predicăm Evanghelia; cine este abilitat să predice; cum este auditoriul căruia ne adresăm în aceste vremuri; este predicarea relevantă astăzi; cum abordăm predicarea într-un mediu ostil, etc? Sunt câteva din întrebările la care vom încerca să răspundem pe parcursul a patru articole, deşi sunt conştient că intru într-un domeniu foarte vast, cu multe întrebări şi răspunsuri, în care experienţa unora şi prejudecăţile altora au multe de spus. Dar, cu smerenie şi frică de Dumnezeu, animat de cele mai bune intenţii, voi încerca să păşesc pe această cărare atât de bătătorită în cele două milenii de istorie creştină, cu speranţa că aceste rânduri vor folosi cuiva, ce are pe inimă lucrarea Domnului şi care va avea puterea şi timpul necesar, să citească aceste articole până la capăt.

Scopul predicării

Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” (Luca 4:18-19)

De ce trebuie să predicăm Evanghelia şi ce scop urmărim atunci când o facem? Este adevărat că motivaţiile pot fi multiple, în funcţie de contextul în care ne aflăm, de auditoriul căruia ne adresăm şi de motivaţia personală a celui ce predică. Există motivaţii pozitive dar există şi unele motivaţii meschine, improprii, chiar dacă acestea din urmă sunt uneori greu de sesizat şi mai greu sau poate chiar imposibil este ca cel în cauză să recunoască această stare. Pentru început să ne uităm la prima categorie, a motivaţiilor pozitive:

De ce predicăm (motivaţii pozitive)?

  1. Mântuirea celor pierduţi.

În versetul din preambul, Domnul Isus personalizează o profeţie din Cartea Isaia, prin care ne dă de înţeles că lumea în care el a venit era flămândă după un mesaj care să le aducă speranţă (Evanghelia – veste bună), oamenii aveau nevoie de vindecare sufletească, să li se deschidă ochii inimii şi să fie eliberaţi din legăturile diavolului. Într-o altă împrejurare, când o mare mulţime de oameni au mers după el, Domnului Isus i s-a făcut milă de ele „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor”. De aceea El a spus atunci: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.” (Matei 9:37-38)

Atât atunci cât şi astăzi, oamenii din lumea noastră au nevoie ca cineva să meargă să le vestească Evanghelia, să le spună de mântuirea prin Isus Hristos, să le deschidă ochii pentru ca aceştia să-şi vadă vinovăţia şi nevoia de iertare şi mântuire.

Apostolul Pavel vorbeşte foarte clar despre acest subiect în Romani 10:14 – 17  „ Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu Sunt trimeşi? După cum este scris: „Cât de frumoase Sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”  Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?”  Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos”.

Ce sentimente te încearcă atunci când priveşti oamenii nemântuiţi din lumea care te înconjoară? Te doare pentru ei, sau mergi mai departe cu nepăsare şi indiferenţă? Dacă îţi pasă de ei cu adevărat şi până acum nu ai făcut nimic, cred că este timpul să începi să faci ceva! Şi încă un lucru. Predicarea Evangheliei nu se mărgineşte doar la a merge în faţa unui microfon şi să vorbeşti de acolo unei mari mulţimi. Predicarea înseamnă mult mai mult decât asta şi există metode care dau rezultate mult mai bune, cum este predicarea de la om la om, de exemplu.

  1. Creşterea şi maturizarea membrilor bisericii

Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. (Efeseni 4:11-15)

Predicarea trebuie să fie îndreptată şi spre cei care deja sunt mântuiţi, spre membrii Bisericii. Biserica are nevoie de învăţătură iar Pavel sugerează ideea că fiecare credincios trebuie să crească în cunoştinţă şi în maturitate. Predicatorul trebuie să-i înveţe pe oameni adevărurile începătoare ale lui Hristos iar apoi să meargă şi spre cele desăvârşite, cu scopul edificării credincioşilor, ca aceştia să-şi însuşească învăţătura biblică privitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos, mântuirea fiecărui credincios în parte, sfinţirea continuă în timpul vieţii şi glorificarea sau intrarea definitivă în Împărăţia lui Dumnezeu.

Maturizarea credincioşilor înseamnă statornicie în credinţă indiferent de circumstanţele vieţii, integritate morală, familii bine clădite, o  nouă generaţie învăţată şi crescută în limitele Scripturii şi responsabilitate faţă de oamenii nemântuiţi din lume. Fiecare predicator este chemat să lucreze în fiecare din aceste segmente, prin învăţătură, implicare în mobilizarea membrilor bisericii şi printr-un exemplu personal adecvat.

Vrei ca biserica în care lucrezi să crească, sau deja te-ai plafonat şi resemnat în mediocritate şi superficialitate? Dacă este aşa, atunci cred că trebuie să meditezi la ceea ce spunea un predicator contemporan, Paul Washer: „Nu avem nevoie de slujitori care slujesc numai pentru că nu pot face altceva. Nu avem nevoie de slujitori care slujesc numai pentru că văd nevoia. Nu avem nevoie de slujitori care slujesc numai pentru că au ajuns la vreo concluzie logică că acesta este locul cel mai bun unde ei se potrivesc în economia lui Dumnezeu. Avem nevoie de slujitori care sunt chemaţi de Dumnezeu şi de aceea nu au de ales, nu au de ales, ci trebuie să predice, să profeţească. Avem nevoie de bărbaţi care au un cuvânt de la Dumnezeu, care poartă o povară care i-ar frânge dacă nu i-ar întări Duhul lui Dumnezeu”.

Glorificarea lui Dumnezeu

Ce ne pasă? Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura. Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos. Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. (Filipeni 1:18-20)

Predicarea îl are în centru pe Isus Hristos, de aceea ori de câte ori îl predicăm pe El, noi rostim de fapt o pledoarie în favoarea persoanei lui Hristos, în favoarea lui Dumnezeu însuşi. „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus”, spunea apostolul Pavel la care a adăugat:  „Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine”. (Coloseni 1:28-29)

De fiecare dată când îţi deschizi gura şi le spui altora din Scriptură, Dumnezeu este proslăvit, la fel cum este şi atunci când refuzi să spui o minciună pentru a scăpa sau pentru a beneficia de un anumit lucru, la fel cum este şi atunci când te împotriveşti ispitei până la capăt, sau atunci când îţi ceri iertare pentru o vorbă nepotrivită sau o atitudine greşită.

Faptele Apostolilor 21:18- 21  „A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov, şi toţi presbiterii s-au adunat acolo. După ce le-a dat ziua bună, le-a istorisit cu deamănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui.  Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu”.

De ce predicăm (motivaţii improprii)?

  • Împlinirea şi satisfacţia personală – atunci când cel ce predică face din slujba lui o adevărată identitate personală, o modalitate prin care se simte împlinit din punct de vedere profesional, la fel cum se simte cel care a făcut carieră într-un anumit domeniu, ca unul care pur şi simplu a reuşit în viaţă. Pericolul vedetismului este un pericol real pentru predicatori, iar media, atât de dezvoltată astăzi, ajută mult la acest lucru.
  • Exercitarea puterii – când predicatorul se simte un fel de stăpân peste ceilalţi, fiind satisfăcut că publicul îl ascultă şi îi urmează sfaturile. Tocmai din aceste motive apostolul Petru, adresându-se presbiterilor, spune: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mîrşav, ci cu lepădare de sine.  Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei”. 1 Petru 5:2, 3.
  • Competiţia (a predica din invidie) – era un fenomen întâlnit şi în Biserica Primară, de aceea Pavel este silit să-i demaşte pe astfel de predicatori, când spune în Filipeni 1:15  „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă (invidie) şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă”, iar în capitolul următor îşi îndeamnă cititorii să nu facă nimic „din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi” (Filipeni 2:3). Unii fac din predicare o adevărată carieră, dorind cu orice scop să fie cei mai citiţi, cei mai apreciaţi, cu cea mai mare audienţă, cei mai populari în Youtube, etc.
  • Polemica (a predica din duh de ceartă) – o întâlnim la cei care dau replici la alţii, cu scopul de a-i contrazice, de a le combate învăţăturile sau de a-i pune într-o lumină nefavorabilă în faţa audienţei. Pavel s-a confruntat cu astfel de predicatori şi a fost nevoit să intervină în acele biserici contaminate de astfel de oameni şi învăţături. Este adevărat că uneori predicarea creştină este polemică prin însăşi natura ei dar acest lucru funcţionează doar atunci când luptăm pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna şi nu pentru a ne apăra propria persoană, grupul nostru sau interesele personale.

Predicarea din motive meschine precum cele de mai sus, are efecte extrem de negative deoarece:

  • Îl dezonorează pe Dumnezeu
  • Cei nemântuiţi nu vor găsi răspuns şi nici soluţii la întrebările şi problemele lor
  • Biserica va suferi din cauza lipsei învăţăturii, a învăţăturii greşite, lipsa autorităţii, diviziune, etc.

În următorul articol ne vom ocupa de persoana şi activitatea predicatorului (chemarea lui, relaţia cu Dumnezeu, caracterul lui, familia lui, mărturia celor din afară, etc).

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns