Mărturia creștină – între consecvență și indiferență (2)

618 0

 

Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Romani 10:17)

Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16)

Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma. (Romani 1:15)

Câţi dintre noi sunt dispuşi să-şi împărtăşească credinţa altora şi câţi o fac cu adevărat? Iată o întrebare la care ar trebui să-i găsim un răspuns. Dacă credinţa vine în urma auzirii, atunci cei ce nu-l cunosc pe Hristos, trebuie să audă mesajul credinţei de la cineva. Cine este acel cineva care să se ducă în toată lumea şi să propovăduiască Evanghelia la orice făptură? Predicatorul, evanghelistul, pastorul, cântăreţul, sau oricare dintre noi (şi când spun noi, mă refer la toţi acei mântuiţi prin credinţă)?

Într-un sondaj efectuat pe un număr de peste 1000 de creştini din Canada, 43 % au afirmat că simt o responsabilitate personală de a-şi împărtăşi credinţa în Hristos cu cei necreştini. Cu toate acestea, 78 % au afirmat că nu au vorbit altora despre ce implică a fii un creştin autentic, în ultimele şase luni.

Alte statistici, care reies din datele culese de respectivul sondaj, nu sunt mai îmbucurătoare. Cu toate că 58 % din cei chestionați, au informat că se simt în largul lor când le vorbesc altora despre credinţa lor, aproape două treimi dintre aceștia (59 %) nu au invitat pe nimeni la biserică, cel puţin în ultimele şase luni; 21 % au spus că au invitat pe cineva la biserică în această perioadă şi doar 10 % au afirmat că au invitat pe trei sau mai multe persoane.

Investigatorii au observat că acei creştini care sunt mai maturi, sunt mai dispuşi să evanghelizeze decât cei mai noi în credinţă. „De multe ori ni s-a spus că cei mai tineri în credinţă sunt mai activi în a-şi împărtăşi credinţa. În realitate, persoanele care sunt creştine de mai mulţi ani, răspund mai frecvent pentru a spune altora despre credinţa în Hristos, decât cei începători în credinţă”.

,,Dacă dumneavoastră aveţi intenţia de a vă împărtăşi credinţa, a te ruga pentru alţii este o bună manieră de a începe” a spus preşedintele LifeWay Research. „De multe ori recunoaştem importanţa rugăciunii pentru persoanele care vin la credinţa în Hristos, dar de asemenea ne dăm seama şi de impactul pozitiv asupra celui ce se roagă”.

Atât în articolul precedent, unde am prezentat mai multe date despre mărturia creştină între credincioşi şi necredincioşi, cât şi din datele de mai sus, rezultă faptul că ştim suficient de mult, dar facem atât de puţin. Aproape jumătate din cei intervievaţi se simt responsabili (şi suntem de fapt) de a spune altora despre Hristos şi doar 20 % fac totuşi ceva. Unde este problema? Eu cred că de fapt sunt mai multe şi am putea enumera: ignoranţa, nepăsarea, delăsarea, lipsa timpului (deoarece suntem prea ocupaţi), lipsa oportunităţilor (aşteptăm să vină ei la noi), lipsa de pregătire (nu mă refer la pregătire academică), frica de eşec, frica de a fii ridiculizaţi, eşecurile noastre pe plan moral, etc.

Deşi un astfel de studiu ar necesita  un spaţiu mult mai amplu, totuşi aş dori să creionez câteva repere privind mărturia pe care noi trebuie să o ducem la cei din lume.

Primul reper al mărturiei creștine este și trebuie să fie rugăciunea, iar aici trebuie să fim cât se poate de obiectivi, implicând persoane concrete și evitând formulele stereotipe ca de exemplu „Doamne ai milă de cei necredincioşi” sau „Doamne îndură-te de tot oraşul nostru”. Prin implicarea ta în rugăciune nu vei fi nici ridiculizat şi nici nu ai nevoie de cursuri speciale de ucenicizare.

O a doua componentă a mărturiei creştine, este trăirea noastră zilnică. Oamenii din lume au aşteptări de la noi. Etica şi morala biblică aplicată în viaţa noastră cu consecvenţă şi seriozitate, cântăresc mult în ochii opiniei publice. Nici la acest capitol nu avem nevoie de multă şcoală, ci mai mult de răbdare, sârguinţă şi pocăinţă. Biblia ne spune că oamenii prin faptele noastre bune vor slăvi pe Domnul în ziua cercetării (1 Petru 2:12), iar soţiile credincioase vor câştiga fără cuvânt pe soţii lor când vor vedea felul vostru de viaţă: curat şi în temere (1 Petru 3:1, 2). Dacă este ceva ce face rău mărturiei creştine în lume, aceasta este trăirea etică superficială şi duplicitară a multor creştini.

Componenta etică este importantă dar nu este definitorie. Trăind frumos ca în timpul zilei reprezintă normalitatea din punctul de vedere al eticii biblice, dar oamenii trebuie să ştie ceva mai mult. Trebuie să ştie şi motivaţia care o avem pentru comportamentul etic. Aici intervine mărturia verbală, prin care trebuie să spunem efectiv oamenilor despre mântuirea prin Hristos. Nu trebuie să fim neapărat oratori de elită, mari teologi sau erudiţi biblici. Poţi începe cu o simplă invitaţie la biserică, distribuind o broşură, o carte sau un CD cu muzică creştină, o predică sau mărturia unei persoane. Cu mai mult timp în urmă, i-am dat unui coleg de muncă o carte (în format audio) intitulată „Crucea şi Pumnalul” (de David Wilkerson). La prima noastră întâlnire el m-a abordat şi mi-a spus: vreau să te întreb ce este Duhul Sfânt? M-am gândit atunci: aceasta este oportunitatea de a-i spune câteva lucruri despre Hristos. Am început să-i spun despre Dumnezeu Tatăl, despre Fiul şi apoi am ajuns şi la Duhul Sfânt, trecând înainte pe la lucrarea de răscumpărarea a Fiului, pe la vinovăţia noastră şi bineînţeles pe la lucrarea de convingere şi de regenerare pe care o face Duhul Sfânt.

Experienţa a dovedit că evanghelizarea cea mai eficientă nu este cea în care un predicator de elită adună o mare mulţime şi le predică şi în final o mulţime se adună în faţa scenei, predându-se Domnului. Dacă pe acei oameni, probabil mulţi doar sub impulsul unei experienţe emotive, nu-i ia nimeni să se ocupe de ei, cei mai mulţi se vor întoarce de unde au venit. Evanghelizarea eficientă este cea de la om la om, sau în cel mai bun caz, o combinaţie a celor două.

Când văd în jurul meu atâta nepăsare, indiferenţă, letargie, ipocrizie, trăire duplicitară, dacă aş elimina convingerea că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel care îi mântuieşte pe oameni, aş fi intrat de mult în ceaţa pesimismului şi a fatalismului. Întotdeauna voi aprecia şi voi respecta pe acei care vor să facă ceva pentru Dumnezeu, chiar dacă nu o fac atât de bine precum ar face-o alţii care ar putea dar nu vor.

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns