Drumul crucii – Ioan 19:17 – 22

975 0

Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”. (Ioan 19:17)

Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. (Matei 16:24)

drumul cruciiUnele dintre căutările cele mai febrile ale omului sunt confortul şi bunăstarea, iar unii consideră că aceste stări constituie de fapt esenţa fericirii. Problema este că în general şi pentru cea mai mare parte a populaţiei, această formă de fericire nu este decât o himeră după care aleargă o viaţă întreagă fără să o poată ajunge. Dar dacă privim această problemă din perspectiva celor puţini, dar care au ajuns să se bucure de confort şi bunăstare, lucrurile nu stau mai bine. Şi ei se confruntă cu boala, cu nesiguranţa, lipsa armoniei din familie, obezitatea, depresia şi în final vor trebui să stea neajutoraţi în faţa morţii. Deci, dacă vorbim despre fericire în aceşti termeni, atunci va trebui să o căutăm în altă parte.

Dar cum este cu creştinii? Au ajuns aceştia la fericire deja, sau sunt doar în căutarea ei? Scriptura ne spune că fericirea este mai degrabă o problemă de percepţie, care nu poate fii măsurată în bunuri sau valori materiale şi care începe de la o atitudine corectă faţă de Dumnezeu.

Dar contrar aşteptărilor noastre, Dumnezeu când ne cheamă la El, nu ne promite fericirea veşnică ca pe o împlinire imediată. Dimpotrivă, El ne cheamă la o viaţă de efort, de perseverenţă, de luptă. Cu alte cuvinte, folosind limbajul biblic, suntem chemaţi să mergem pe drumul crucii.

De ce trebuie să mergem pe drumul crucii?

1. Pentru că avem un model care este Hristos. Isus a ales drumul crucii de bunăvoie ştiind că astfel împlineşte voia Tatălui, fiind conştient în acelaşi timp că marchează un drum pe care vor trebui să meargă toţi aceia care vor crede în El. Modelul lui Isus vrea să ne spună pe de o parte că nu ne putem scuza sau sustrage de la cruce, deoarece Isus fiind om ca şi noi, a putut merge pe drumul acesta; şi pe de altă parte, ne spune că crucea este pe măsura noastră, adică se potriveşte cu capacitatea şi puterea fiecăruia dintre noi (1 Corinteni 10:13).

2. Deoarece este singura alternativă. Versetul din Matei 16:24 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”, prezentat în preambul, se pare că nu ne lasă altă posibilitate decât crucea. Dacă ţinta noastră este mântuirea sufletului, ştiind că doar Isus este Calea, nu ne rămâne decât să ne luăm crucea în fiecare zi.

3. Pentru că este drumul care duce la biruinţă. În Filipeni 2:5 – 11 este descris traseul pe care a mers Isus de la întrupare şi până la înălţarea Lui la Cer. Drumul crucii este evident deoarece „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (vers. 8). Rezultatul este că „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume” (vers. 9). Şi pentru că vorbim de noi, să nu uităm ce ni se spune la începutul acestui pasaj: „să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”(vers. 5).

Dar totuşi, ce înţelegem prin drumul crucii? Ce înseamnă a ne lua crucea în fiecare zi şi să mergem după Isus?

1. A accepta voia lui Dumnezeu atunci când aceasta nu corespunde cu voia noastră. Pentru că modelul nostru este Isus, trebuie să avem în vedere că El însuşi a ezitat înaintea crucii, atunci când se afla în Ghetsimani: Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39). Ceea ce iese în evidenţă este că El este gata să accepte voia Tatălui, necondiţionat.

Apostolul Pavel, vorbind despre lupta omului firesc în contrast cu omul duhovnicesc, ne spune: Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. (Galateni 5:17). În versetul de dinainte, îndemnul lui Pavel pentru credincioşi era ca aceştia să umble cârmuiţi de Duhul, deci să asculte de El şi să facă ce le spune El.

Un pasaj din Evanghelii este foarte grăitor, când vorbim despre a ne duce crucea. Tânărul bogat pe care Isus la iubit pentru că a păzit poruncile, nu a fost gata să meargă până la capăt, să vândă totul, să împartă la săraci şi apoi să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Isus (Marcu 10:17 – 27). La modul implicit, acest text ne spune că cine nu acceptă voia lui Dumnezeu în totalitate în viaţa lui, nu merge pe drumul crucii.

2. Umilinţă în nevinovăţie. Uneori noi citim textele unde se vorbeşte despre suferinţele Domnului Isus cu uşurinţă şi superficialitate în virtutea obişnuinţei, dar nu suntem capabili să ne transpunem pe noi înşine într-un cadru real. Este de ajuns să-l privim pe Isus doar ca om pe care Pilat a pus să-l bată cu nuiele, iar ostaşii au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!”. Domnul Isus este batjocorit apoi de trecători, de preoţi şi de bătrâni, de cei doi tâlhari, ca în final să fie părăsit chiar de Tatăl Său.

Pentru credincioşii autentici, nedreptatea, batjocura, oprobiul public, abandonarea de cei dragi atunci când se întorc la Hristos, sunt lucruri care fac parte din viaţă. Nu ne putem aştepta ca să fim apreciaţi şi aplaudaţi de cei de lângă noi, deoarece drumul crucii este prin definiţie un drum al umilinţei: „Căci este un lucru plăcut dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare şi suferă pe nedrept” (1Petru 2:19).

3. Suferinţă în nevinovăţie. Deşi se aseamănă cu punctul precedent, la care făceam referire mai mult la durerea morală, aici ne vom referi la durerea fizică. Este greu de descris pentru omul modern, dimensiunea suferinţelor îndurate de cel crucificat. Cicero a condamnat această practică numind-o crudelissimum taeterrimumque supplicium, „cea mai crudă şi mai dezgustătoare pedeapsă”. Dacă Isus a îndurat această suferinţă atunci şi noi va trebui să mergem pe acelaşi drum, cu menţiunea pe care o specificam mai sus, că suferinţa va fi pe măsura noastră…..  „Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.” Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător”. (1 Petru 2:20-23).

Pavel este foarte explicit atunci când vorbeşte despre suferinţele prin care el a trecut în tot timpul slujirii lui, iar ca şi concluzie ne spune: „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Toată lumea se întreabă care este sensul suferinţei, despre cauzele care provoacă durerea şi mai ales despre rolul aparent pasiv al lui Dumnezeu în această problemă. Unii merg mai departe, făcându-l pe Dumnezeu responsabil şi sursa tuturor durerilor din această lume. Probabil că mulţi credincioşi nu înţeleg nici acuma unde este locul durerii fizice, al suferinţei copiilor, al pierderilor umane sau materiale cărora trebuie să le facă faţă, etc. Singurul răspuns pertinent care poate fii dat la aceste întrebări, se găseşte în chiar suferinţele lui Hristos. El a mers pe acelaşi drum, înaintea noastră, dar a ajuns la slavă.

4. Loialitate, fidelitate, statornicie până la capăt. „Isus ducându-şi crucea a ajuns la locul zis al Căpăţânii, care în evreieşte se cheamă Golgota”. Acolo a fost capătul, locul unde trebuia El să ajungă. „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” (Ioan 12:27). El a rămas credincios şi fidel Tatălui până în ultima clipă, în ciuda aparentei ezitări din Ghetsimani, a batjocurilor, a umilinţei, a oprobiului public, a suferinţei cumplite căreia a trebuit să-i facă faţă. Diavolul însuşi, prin gura preoţilor şi a bătrânilor, îi cerea să se coboare de pe cruce şi să-şi demonstreze astfel puterea. Dar Isus a rămas pe cruce, până şi-a dat Duhul.

Viaţa de credinţă, marcată de umilinţă, durere, frustrare, neîmplinire şi o continuă aşteptare, trebuie dusă până la capăt. În 2 Corinteni 6:1 – 10, Pavel vorbeşte despre suferinţele prin care trec adevăraţii creştini, iar ca şi concluzie, în capitolul următor ne spune: Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu. (2 Corinteni 7:1).

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns