Dan C. Mihăilescu și alte opt personalități răspund – „De ce cred în Dumnezeu”

941 1

Într-un interviu pentru Adevărul.ro, criticul literar Dan C. Mihăilescu, alături de Cristinel și Aurora Dumitrescu, foști deținuți politici; Mihnea Măruță, jurnalist; Radu Gologan, matematician; Eugen Simion, academician; Gheorghe Burnei, chirurg; Ștefan Câlția, pictor și Șerban Papacostea, istoric, răspund la întrebarea: “De ce cred în Dumnezeu”.

Dan C. Mihăilescu, critic literar

Recunosc frontal: chiar dacă am o mie de motive pentru care să-mi fie nesuferit la modul istoric Ion Iliescu, tot am rămas cu un gust amar de la acea lovitură sub centură a lui Emil Constantinescu de când cu întrebarea televizată “credeţi în Dumnezeu?”. Politiceşte, electoral, a fost o reuşită. Dar omeneşte, ca fair-play, a întreba aşa ceva în public e totuna cu a-i cere cuiva să descrie pe ecran cum i-a fost dezvirginarea sau cum şi-a petrecut noaptea nunţii.

Este o întrebare prea directă şi prea dură. Dar şi vremea secularizării noastre este la fel, aşa că reclamă răspunsuri pe măsură, asumate impetuos, bărbăteşte. Prea sunt dispreţuiţi, ironizaţi, culpabilizaţi, de nu chiar diabolizaţi credincioşii, prea li s-a re-inculcat conştiinţa de catacombari, de sectari vinovaţi, ca să nu iasă senini, la rându-le, să-şi apere credinţa.  Am să încep prin a vă spune şi dumneavoastră ce le-am replicat unor părinţi care nu erau de acord cu prezenţa icoanelor pe pereţii sălilor de clasă : “Ce rău vă face icoana? Nu-i un îndemn la narcomanie, la prostituţie, ori la fărădelege în general. E ca-n pariul lui Pascal : în cel mai rău caz, te lasă indiferent. Dar e posibil să-ţi şi deschidă o lume”.

Altminteri, orb să fii şi să nu accepţi că toată armonia firii, toată bucuria naturii, toată creaţia e-o dovadă (de slavă) a Creatorului. Cum se spune la Pateric: când vezi cum este tot ceea ce este, cum să crezi că aşa ceva poate să fie fără Stăpân ? În plus, în tradiţia dintru care ni s-a plămădit făptura, omul fără Dumnezeu este un om fără căpătâi. Fără identitate, fără substanţă, fără blazon, cu ADN-ul vid. Un om fără rost.

În fine, este aşa de mare ne-orânduiala, aşa de cumplit dezmăţul, aşa de copleşitoare dizarmonia, decerebrarea, animalizarea, încât a le adăuga decreştinarea şi deznădejdea, asta ar coincide pur şi simplu cu dezumanizarea. Şi de ce să optezi pentru animalitate, de vreme ce ţi s-au dăruit raţiunea, cuvîntul, plânsul, râsul, logosul bucuriei ? Înţeleg şi accept reticenţele multora faţă de Biserică, de cutare sau cutare obiceiuri stânjenitoare în planul instituţionalizării credinţei. Dar mi se pare o răutate gratuită, de nu chiar o prostie sinucigaşă să mergi prin păduri, pe vârfuri de munte, prin livezi, podgorii, fâneţe, ori în largul mării, să iubeşti, să simţi, pe scurt: să exişti – şi să nu simţi la tot pasul adierea dumnezeirii.

Ștefan Câlția, pictor – “Cred că o familie creştină revarsă asupra celorlalţi felul ei de-a fi, de a gândi, dar niciodată n-am simţit din partea părinţilor mei că trebuie să cred şi să gândesc ca ei. Din punctul meu de vedere, singurul om liber este un bun creştin. Atâta timp cât tu ai o religie în care Dumnezeu îţi dă chiar libertatea de a-l nega, de a nu crede în el – asta înseamnă că ai o libertate totală. Iar libertatea împreună cu Dumnezeu este una extrem de puternică şi de frumoasă. Eu nu pot să am sentimentul de libertate de unul singur”.

Șerban Papacostea, istoric – “Ritualismul continuu, amplificat în acest scop, şi ansamblul ceremoniilor care nu slujesc credinţa, ci încurajează credulitatea alterează sensul originar fundamental al mesajului creştin, care se impune a fi recuperat. Revenind la persoana mea: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

Gheorghe Burnei, chirurg – “Prin revelaţie, Dumnezeu se destăinuie. În momentul în care, de multe ori, făceam rugăciuni pentru ca fiecare copil care venea la mine să poată beneficia de un tratament adecvat, am constatat că destăinuirile care-mi veneau duceau la vindecarea copiilor”. …… O destăinuire divină a fost cea care m-a condus să iau o decizie aparte: a fost un procedeu inovativ, care a dus la descoperirea unei alte metode de tratament pe care noi am publicat-o într-o revistă de mare prestigiu din Statele Unite ale Americii. Nu poţi să faci asemenea intervenţii operatorii decât dacă revelaţia se revarsă asupra ta. Şi se revarsă. Atunci când concentrarea este maximă sau prin vise”.

Eugen Simion, academician – “Cred, desigur, în Dumnezeu, dar am şi eu momentele mele de îndoială. Cu toată modestia, mă consider – şi eu – un “necredincios credincios” sau poate invers: un credincios necredincios, unul care caută şi se caută printre nesiguranţele lumii. Poate că sunt un spirit religios nu suficient de vrednic şi profund din moment ce simt şi eu nevoia să mă rog din când în când, ca personajul din Evanghelia după Marcu, să fiu ajutat de Dumnezeu în necredinţa mea. O fac, mărturisesc, cu credinţa că religia creştină, dincolo de ceea ce este, e o morală şi morala ei (toleranţa) ţine şi trebuie să ţină în continuare lumea pentru ca ea să nu cadă în cea mai sofisticată barbarie (barbaria societăţii cunoaşterii!), cum mi se pare de multe ori că se întâmplă”.

Radu Gologan, matematician – “Da, cred în Dumnezeu. Cred în prezenţa Lui în orice fapt, suflet sau obiect. Cred în puterea care l-a adus pe om ca, de la primele manifestări ale sale, să aibă alături divinitatea. Cred în felul în care toate credinţele se raportează, datorită Lui, la iubirea de tot ce ne înconjoară, cu viaţă sau suflet sau fără”.

Mihnea Măruță, jurnalist – “Da, ştiu, e absurd. E absurd să crezi într-un Dumnezeu unic în natură şi întreit ca persoană. E absurd să crezi că o Fecioară ar fi născut, că Fiul ei a vindecat leproşi, a înmulţit pâinile sau a mers pe apă. Şi, mai presus de toate, cum să crezi că a înviat şi mai şi şade, de-atunci, de-a dreapta Tatălui Său? E absurd. Dar dacă Hristos ar fi făcut lucruri inteligibile şi accesibile raţional sau dacă am înţelege dogma Sfintei Treimi ca pe o ecuaţie de gradul doi, atunci nici măcar conceptul unui Atotputernic care ne ştie fiecare fir de păr n-ar putea funcţiona, nici într-o dizertaţie filosofică închisă la toţi nasturii logicii”.

“De ce nu pot să cred într-un Dumnezeu al iubirii, care veghează şi mântuieşte, dar mi-e la îndemână să accept posibilitatea îndrăgostirii la prima vedere şi a rămânerii, până la moarte, alături de o persoană care, cândva, era exclusiv un străin”.

Puteți citi articolul în întregime AICI

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns

1 comment

  1. d.....s Răspunde

    Eugen Simion, academician – “Cred, desigur, în Dumnezeu, dar am şi eu momentele mele de îndoială. Cu toată modestia, mă consider – şi eu – un “necredincios credincios” sau poate invers: un credincios necredincios, unul care caută şi se caută printre nesiguranţele lumii. Poate că sunt un spirit religios nu suficient de vrednic şi profund din moment ce simt şi eu nevoia să mă rog din când în când, ca personajul din Evanghelia după Marcu, să fiu ajutat de Dumnezeu în necredinţa mea. O fac, mărturisesc, cu credinţa că religia creştină, dincolo de ceea ce este, e o morală şi morala ei (toleranţa) ţine şi trebuie să ţină în continuare lumea pentru ca ea să nu cadă în cea mai sofisticată barbarie (barbaria societăţii cunoaşterii!), cum mi se pare de multe ori că se întâmplă”.
    ACEST raspuns ma lasa fara cuvinte pentru ca chiar daca nu recunoastem , multi dintre noi suntem la fel …