Un ateu francez schimbat de Hristos, devine teolog creştin

1188 0

49935

Dacă ateii francezi foarte rar se convertesc şi devin creştini evanghelici, cu atât mai rar se poate întâmpla ca unul dintre ei să devină teolog creştin evanghelic. Atunci, ce s-a întâmplat? S-ar putea argumenta că dintre cei 66 de milioane de francezi, există doar un singur caz ca acesta, este o anomalie. Merită să ne plecăm înaintea acestei minuni, înaintea lui Dumnezeu care spune: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” (Romani 9:15). Citiţi aceste fapte, aşa cum s-au întâmplat ele în cazul acestui fost ateu şi s-ar putea să vă ajute să luaţi şi voi o decizie personală.

„Am crescut într-o familie minunată şi iubitoare în Franţa, aproape de Paris. Noi eram catolici, o expresie religioasă care se pare că am urmat-o mai mult din tradiţie sau probabil superstiţie, decât din convingere. Atunci când am avut suficienţi ani pentru a putea să le spun părinţilor că eu nu credeam nimic, am renunţat în a mai merge la biserică. Eu urmăream propria mea fericire pe toate planurile, beneficiind de efortul şi dedicarea iubitoare a părinţilor mei. Mi s-a permis să frecventez o şcoală bună, să învăţ să cânt la pian şi să pot participa la multe sporturi. Am studiat matematica, fizica şi ingineria în universitate, m-am graduat într-o şcoală respectabilă de inginerie şi am obţinut un loc de muncă ca informatician în sectorul financiar. În domeniul sportiv, după ce am ajuns să măsor 1,9 m înălţime, am descoperit că pot sări 0,9 m în înălţime şi am ajuns să joc volei în liga naţională, călătorind prin ţară în fiecare sfârşit de săptămână, pentru a juca pentru echipa mea.

O parte dintre idealurile tinerilor atei francezi, consistă în succesele obţinute în domeniul cuceririlor feminine. În acest aspect, eu am început să am suficient succes pentru a putea satisface scăzutele standarde ale celor care îmbrăcau tricourile unei echipe de volei. În general, eu eram foarte mulţumit cu viaţa mea şi într-o cultură complet seculară, posibilităţile ca vreodată să ajung să ascult Evanghelia – şi cu atât mai puţin să cred în Ea – erau incredibil de scăzute.

O nouă provocare în viaţa mea

Când eu eram în a doua jumătate a anilor 20, împreună cu fratele meu, eram în vacanţă în Caraibe. Într-o zi, întorcându-ne de la plajă, am decis să facem autostopul, să vedem dacă cineva ne va duce acasă. O maşină s-a oprit. Două femei tinere, turiste din Statele Unite, s-au pierdut şi aveau nevoie de ajutor pentru a putea ajunge înapoi la hotel. Din întâmplare, hotelul lor era chiar lângă casa noastră, aşa că ne-au invitat să mergem în maşina lor.

Erau suficient de atractive, că radarul meu le-a captat imediat şi am început să cochetăm. Fata de care eu eram interesat, a menţionat în trecere că ea credea în Dumnezeu – ceea ce pentru standardele mele însemna un suicid intelectual. De asemenea a spus că ea era convinsă că sexul era permis doar în limitele familiei – o credinţă care era chiar mai problematică decât propriul ei teism, dacă acesta era posibil. Cu toate acestea, odată ce vacanţa s-a terminat, eu întorcându-mă la Paris şi ea în New York, am început să corespondăm, să fim prieteni.

Următorul meu obiectiv în viaţă era să o deziluzionez pe prietena mea de credinţele ei, pentru a putea fi împreună, fără aceste noţiuni învechite despre Dumnezeu – şi despre sex.

Am început să meditez: ce motive aş avea ca să gândesc că Dumnezeu există şi ce motive aş avea ca să gândesc că ateismul este adevărat? Acest pas era important, pentru că propria mea necredinţă se baza foarte comod în faptul că oamenii inteligenţi din jurul meu, nu credeau nici ei în Dumnezeu. Era mai mult o supoziţie rezonabilă despre viaţă, decât o concluzie bazată pe argumente solide. Dar, bineînţeles, dacă eu vroiam să dărâm creştinismul, prima dată trebuia să ştiu ce spune acesta. Aşa că am pus mâna pe o Biblie.

În acelaşi timp, mi-am dat seama că puteam să fac cel puţin un experiment. M-am gândit: dacă ceva din aceste lucruri sunt adevărate, atunci am putea gândi că pe acest Dumnezeu, dacă există, l-ar putea interesa acest proiect al meu. Drept urmare am început să mă rog privind în neant: „Dacă există un Dumnezeu, atunci eu sunt aici. Te caut în aceste lucruri. De ce nu răspunzi şi să mi te revelezi?” Sunt deschis. „De fapt eu nu eram, dar mi-am dat seama că dacă Dumnezeu exista, acest lucru nu-l va împiedica”.

O săptămână sau două, după rugăciunea mea sceptică, unul din umerii mei a început să nu mai funcţioneze cum trebuia – fără să fi avut vreun accident sau vreo leziune evidentă. Umărul meu începea să ardă, după 10 minute de antrenament. Pur şi simplu nu puteam să-l mişc în timpul meciurilor. Medicul nu putea să vadă nimic rău, fizioterapeutul nu m-a ajutat, dar mi-au spus că trebuie să-mi odihnesc umărul şi să nu mai joc volei, timp de două săptămâni. Împotriva voinţei mele, eu mă aflam acum în afara terenului de joc.

Având acum duminicile mele disponibile, m-am decis să merg la o biserică, pentru ca să văd ce fac creştinii atunci când se adună. M-am îndreptat spre o congregaţie evanghelică din Paris, vizitând-o aşa cum se vizitează o grădină zoologică: cu scopul de a vedea animale exotice de care am citit în cărţi, dar pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa reală. Îmi amintesc că m-am gândit atunci că dacă vreunul din membrii familiei mele, m-ar fi văzut într-o biserică, aş fi murit de ruşine.

Nu-mi amintesc nici un cuvânt din predică. Imediat ce serviciul s-a terminat, m-am ridicat dintr-o săritură şi fugii înspre uşa de ieşire, eludând orice contact vizual, pentru a evita în acest fel vreo pretenţie de a mă prezenta. Am ajuns la uşa din spate, am deschis-o şi când literalmente eram cu un picior afară, un puternic fior mi-a urcat din stomac până în gât. M-am auzit pe mine însumi zicând. „Aceasta este o situaţie ridicolă. Trebuie să o rezolv”. Aşa că am intrat din nou în biserică, am închis uşa şi m-am dus direct la pastor.

„Deci dumneavoastră, credeţi în Dumnezeu?”

„Da”, mi-a spus surâzând.

„Atunci, cum funcţionează aceasta”, l-am întrebat?

Putem vorbi de acest lucru, mi-a spus. După ce majoritatea persoanelor au plecat, ne-am dus în biroul său şi am vorbit timp de mai multe ore. Eu l-am bombardat cu întrebări şi am rămas să ne mai întâlnim timp de mai multe săptămâni. El cu răbdare şi inteligenţă a explicat viziunea lui asupra lumii. Iar eu destul de agitat, am început să consider că toate aceste lucruri ar putea fi adevărate. Rugăciunile mele sceptice s-au schimbat spunând „Doamne, dacă eşti real, este nevoie ca să-mi limpezeşti aceasta, ca eu să pot intra şi să nu rămân într-o situaţie ridicolă”. Am început să am speranţa că Dumnezeu va deschide cerul şi îmi va trimite o lumină de acolo din înălţime.

De ce Isus a trebuit să moară?

Ceea ce a urmat a fost mai puţin teatral şi mai mult brutal: Dumnezeu mi-a reactivat conştiinţa. Aceasta nu a fost o experienţă agreabilă. În acelaşi timp în care mi-am început investigaţiile despre Dumnezeu, eu am comis un delict oarecum sinistru – chiar şi pentru standardele unui ateu. Cu toate că ştiam exact ceea ce eu am făcut, le-am împins înspre interiorul meu cel mai profund. Dar Dumnezeu le-a tras de acolo cu toată puterea, în  mintea mea şi în cele din urmă mi-am văzut fiinţa mea, aşa cum era. M-a inundat un intens sentiment de vinovăţie, m-a lovit o durere intensă în piept, iar ideea de ceea ce am făcut şi minciunile pe care am încercat să le ascund, mi-a produs dezgust.

Eram trântit jos de durere în apartamentul meu, aproape de Paris, când aşa dintr-o dată, în sfârşit mi s-a aprins focul. Pentru aceasta a trebuit să moară Isus: pentru mine. “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”.  (2 Corinteni 5:21) El a luat asupra lui pedeapsa pe care eu o meritam, pentru ca în dreptatea lui Dumnezeu, păcatele mele să fie iertate – prin har, ca şi un dar nemeritat, şi nu prin fapte bune sau ritualuri religioase. El a murit pentru ca eu să trăiesc. Mi-am pus încrederea în Isus şi i-am cerut să mă ierte, aşa cum Scripturile au promis că va face.

Acum că totul era limpezit, mi-am spus că Dumnezeu dorea ca eu să mă căsătoresc cu prietena mea şi m-am mutat în New York. Am înţeles amândoi destul de repede că nu eram făcuţi unul pentru celălalt. Dar acum, dezrădăcinat şi singur, cu timpul liber în mâinile mele, eu eram pasionat să studiez noua mea credinţă, cu scopul de a o putea explica colegilor mei şi membrilor familiei. Am citit cărţi, una după alta, am mers la conferinţe şi dezbateri şi m-a încântat fiecare moment. Probabil că acestea erau totul ceea ce eu făceam în timpul meu liber. Am ajuns la concluzia că dacă tot îmi folosesc timpul şi energia studiind creştinismul, mai bine ar fi să obţin o diplomă făcând aceasta. Astfel, m-am dus să studiez la un seminar şi am obţinut un master în studiul Noului Testament. În acest proces, am cunoscut o femeie minunată, ne-am căsătorit, am avut doi copii şi mi-am continuat studiile într-un program de doctorat în teologie filosofică.

Aceasta este maniera, în puţine cuvinte, cum Dumnezeu îl ia pe un ateu francez şi face din el un teolog creştin. Eu nu l-am căutat pe Dumnezeu: nici nu l-am căutat şi nici nu l-am vrut. El mi-a întins mâna, m-a iubit pe când eu eram un păcătos, mi-a dărâmat argumentele, şi a decis ca să-şi verse harul său nemeritat –  pentru ca Fiul Său să fie glorificat şi pentru ca eu să pot fi salvat din păcat prin har, prin credinţă şi nu prin fapte. Acesta este darul lui Dumnezeu, pentru ca nimeni să nu se laude (Efeseni 2:8, 9)”.

Aceasta este Evanghelia, este o veste bună, demnă de a fi crezută.

Tradus si adaptat din Christianity Today

Guillaume Bignon locuieşte în New York, împreună cu familia lui. Poate fi contactat în Twitter la @theoloGUI.

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns