Şi eu sunt un „creştin radical”

4288 1

Cazul familiei Bodnariu din Norvegia, cărora le-au fost luaţi copiii şi ce ironie, tocmai de o instituţie ce se autodenumeşte Protecţia Copilului, a făcut să se aprindă multe lumini într-o Europă ce-şi doarme somnul nepăsării, al indiferenţei şi al cinismului, legănată de amăgirile materialismului şi hedonismului.

Să-ţi vină acasă autorităţile unui stat democratic, şi cu legea în mână să-ţi ia copiii, din care unul este de doar trei luni, şi să-i ducă cu ei pentru a-i proteja de aceşti părinţi consideraţi periculoşi pentru bunăstarea şi protecţia acestor minori, depăşeşte toate limitele unei înţelegeri raţionale. Care au fost motivele acestei acţiuni, pe care dacă ar fi să o calificăm în vreun fel, ar trebui să forţăm limitele dicţionarului? Părinţii acestor copii, Marius şi Ruth Bodnariu, au fost consideraţi „creştini radicali care îşi îndoctrinează copiii”, probabil consideră ei, cu idei învechite şi periculoase pentru viitorul lor.

M-am uitat în mai multe dicţionare ce înseamnă „radical” şi am înţeles că acest termen vine de la cuvântul latin radix care înseamnă rădăcină, iar DEX-ul îl defineşte (ca adjectiv): De bază, fundamental, esențial; şi (Adverbial): Din temelie, cu desăvârșire, complet (sursa DEX). De aici derivă cuvântul radicalism care exprimă: tendinţa politicii radicale de a realiza schimbări esențiale, de la rădăcină. Acest termen exprimă nu numai hotărâre nestrămutată și consecvență, a atitudinii politice ci și conținutul direcției prin programul de măsuri de atingerea scopului care poate fi de natură politică sau economică. (sursa Wikipedia)

De aici derivă bineînţeles asocierea termenului cu diverse domenii ale vieţii sociale, printre care şi cel religios. A fi radical, înseamnă a merge până la rădăcină, a te conforma unui standard bine definit, fără a face nici un fel de concesie şi fără a permite ca standardul să fie alterat de presiunile culturale ce sunt într-o continuă schimbare de la o generaţie la alta. Acum, dacă aplicăm definiţia la religia creştină, standardul la care trebuie să ne conformăm, rădăcina crezurilor noastre,  este Sfânta Scriptură. Învăţătura Scripturii din punct de vedere doctrinar şi moral, nu permite nici un fel de rabat de la perceptele ei de bază, iar apostolul Pavel, conştient de presiunile culturale ce vor veni, scrie în Romani 12:2 – Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită, sau în traducerea BVA – Să nu vă conformaţi modelului oferit de lumea acestui secol; ci să vă transformaţi prin înnoirea modului vostru de gândire, ca să puteţi avea abilitatea de a înţelege ce doreşte Dumnezeu de la voi. Iar dorinţa Sa este bună, plăcută şi perfectă.

Într-o postare precedentă, aduceam în faţa dumneavoastră o nouă definiţie a „creştinilor evanghelici” (clic AICI), definiţie stabilită recent de Asociaţia Naţională a Evanghelicilor din Statele Unite, în colaborare cu LifeWay Research, ce cuprinde patru declaraţii esenţiale, pentru a putea fi considerat evanghelic. Prima dintre acestea: Biblia este autoritatea cea mai înaltă pentru credinţa mea – face trimitere exact la ceea ce vorbeam mai sus, la autoritatea de necontestat a Scripturii pentru credinţă şi practică.

Deci dacă aşa punem problema, eu şi noi ceilalţi, suntem creştini radicali, ce ne-am angajat să ne trăim viaţa respectând principiile Scripturii, să ne educăm copiii conform acestor principii şi să spunem şi altora despre nădejdea noastră, respectând dreptul şi libertatea fiecărei persoane de a alege liber şi în cunoştinţă de cauză, credinţa şi normele etice la care subscrie.

Tot pe acest blog, în urmă cu câteva luni, publicam un articol, de fapt câteva fragmente dintr-o carte scrisă de distinsul teolog şi autor creştin John R.W. Stott, cartea fiind intitulată Ucenicie radicală (clic AICI). Iată cum îşi începe John Stott pledoaria în favoarea unei astfel de ucenicii, radicale:

„Cea dintâi trăsătură a uceniciei radicale – şi pe care doresc să v‑o supun atenţiei – o voi numi‑o „nonconformism“. Să mă explic. Biserica are o dublă responsabilitate faţă de lumea în care trăim. Pe de o parte, trebuie să trăim, să slujim şi să fim martori în lume. Pe de altă parte, trebuie să evităm să fim contaminaţi de lume. Prin urmare, nu trebuie nici să căutăm să ne păstrăm sfinţenia, fugind de lume, nici să ne sacrificăm sfinţenia, conformându‑ne lumii. Astfel, ne sunt interzise şi evazionismul şi conformismul. Aceasta este una dintre marile teme ale Bibliei, şi anume că Dumnezeu cheamă un popor pentru Sine şi ne cere să ne deosebim de toţi ceilalţi. „Fiţi sfinţi“, spune El de nenumărate ori poporului Său, „căci Eu sunt sfânt“ (de ex., Lev. 11:45; 1 Pet. 1:15–16)”.

Trebuie să precizăm faptul că această carte a fost publicată în 2010, pe când autorul avea 88 de ani, fiind ultima lui carte scrisă, şi se bazează pe experienţa lui de o viaţă în lucrarea Domnului, cât şi pe o bună cunoaştere a realităţii culturale şi religioase a lumii contemporane.

„Nu trebuie să fim ca trestiile în bătaia vântului, plecându‑ne în faţa rafalelor opiniei publice, ci să fim neclintiţi ca pietrele dintr‑un izvor de munte. Nu trebuie să fim ca peştii care înoată în direcţia curentului (căci „numai peştii morţi înoată în direcţia curentului“, ca să folosim cuvintele lui Malcolm Muggeridge), ci să înotăm împotriva curentului, chiar şi împotriva curentului cultural. Nu trebuie să fim asemenea cameleonilor, şopârlele care îşi schimbă culoarea în funcţie de mediul în care se află, ci să ne deosebim ferm de mediul în care trăim”, îşi încheie Stott capitolul referitor la nonconformism. (Sursa: John R.W. Stott – Ucenicie Radicală, Editura Peregrinul – Cluj Napoca, 2010, pag. 13, 14).

În urmă cu câteva luni îl ascultam pe un lider politic regional din ţara mea adoptivă (Spania) şi mi-a rămas o afirmaţie a acestuia referitoare la responsabilitatea ce îi revine lui personal, în urma unei acţiuni politice, ce trecea dincolo de prevederile constituţionale. El şi partidul său, luptă pentru a obţine independenţa în Catalunia şi pentru aceasta au organizat un referendum popular ce a fost interzis de Curtea Constituţională. Dar sfidând înalta autoritate, au organizat totuşi referendumul (ce a fost boicotat de opoziţie şi de populaţia contrară independenţei). În faţa camerelor, liderul de care vă vorbesc a spus în acea zi: „Responsabilul pentru ce se face astăzi sunt eu, aşa că dacă autorităţile vor să vină peste mine, acestea mă cunosc, îmi ştiu şi adresa şi sunt la dispoziţia lor”.

Parafrazând puţin cele de mai sus, eu cred că aşa trebuie să fie adevăratul creştin, pentru care autoritatea Scripturii este deasupra oricărei autorităţi omeneşti, deasupra legilor emise de guverne şi deasupra oricăror norme etice acceptate de majoritate. El îşi va asuma întotdeauna responsabilitatea pentru felul lui de viaţă şi îşi va asuma şi riscurile ce decurg din aceasta.

Eu sunt deci, un creştin radical. L-am acceptat pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al vieţii mele din tinereţe şi am decis atunci să-I fiu loial şi credincios toată viaţa mea. Sfânta Scriptură este cartea în care nu doar am găsit informaţii despre Dumnezeu ci l-am găsit acolo pe Dumnezeu însuşi. De aceea am făcut din ea cartea mea de căpătâi, sursa care mă învaţă ce trebuie să cred, de ce trebuie să cred ceea ce cred, cum să îmi trăiesc viaţa pe acest pământ şi ce mă aşteaptă dincolo, adică după moarte.

Am un deosebit respect şi responsabilitate pentru familia mea, de aceea mi-am învăţat copiii să se teamă de Dumnezeu, să îşi asume învăţătura Scripturii şi să trăiască şi ei aşa cum scrie în ea, dar respectându-le dreptul de a decide ei înşişi asupra credinţei şi valorilor pe care le vor îmbrăţişa la maturitate.

Nu pot să stau nepăsător nici faţă de cei de lângă mine, care nu îl cunosc pe Dumnezeu de aceea mă silesc să le spun despre Dumnezeul meu, despre sensul vieţii pe acest pământ şi despre viaţa viitoare. Cum fac acest lucru? În primul rând fac tot posibilul să trăiesc ceea ce cred şi astfel să fiu un exemplu prin viaţa mea, iar când oportunităţile sunt favorabile, folosesc şi cuvinte. De ce fac asta? Pentru că am o durere în suflet când mă gândesc că toţi aceştia se îndreaptă spre iad, pentru că mă simt dator faţă de Dumnezeul meu, care ne-a poruncit să facem asta şi pentru că doresc ca Domnul să vină cât mai curând posibil.

Sunt foarte îngrijorat de această derivă morală pe care păşeşte societatea noastră şi mai mult când văd că acest lucru este dirijat de persoane sus puse, interesate şi cu o strategie bine gândită; când văd că guvernanţii acordă acoperire legislativă acestor demersuri; şi când văd că presa, în cea mai mare parte a ei, le face publice. Şi ca să spun totul, sunt şi mai îngrijorat de faptul că celor ce nu sunt de acord cu noua moralitate şi mai au curajul să şi vorbească, se încearcă cu orice preţ să li se închidă gura. Toată lumea a fost indignată şi a plâns împreună cu Franţa pentru cei 130 de morţi din zilele trecute, dar nimeni nu spune nimic despre sutele de avorturi care se fac zilnic în Franţa (am citit chiar azi undeva că ar fi vorba de aprox. 600). Nimeni nu mai este sensibil faţă de faptul că aproximativ două treimi din numărul de căsătorii din Europa sfârşesc în divorţ şi probabil că peste câţiva ani aceiaşi atitudine, de pasivitate generalizată, va fi percepută şi faţă de căsătoriile dintre homosexuali.

Fiind deci un creştin radical, vreau să spun că sunt în totalitate împotriva avortului, împotriva divorţului, împotriva căsătoriilor dintre homosexuali, împotriva acestor modificări artificiale de gen (prin operaţii de schimbare a sexului), fiind în acelaşi timp împotrivă şi faţă de relaţiile intime premaritale (dintre tineri înainte de căsătorie), faţă de cele extraconjugale, faţă de concubinajul tot mai răspândit şi faţă de acest cult deşănţat al indecenţei în îmbrăcăminte, care promovează goliciunea şi impudicitatea. Şi ce să mai spun despre minciuna care s-a întins peste tot, precum o hidră căreia nimeni nu-i poate veni de hac, sau despre hoţia aşa zis legală, sau despre alte şi alte vicii respectabile.

Sunt descumpănit şi trist când mă gândesc la acele biserici care au lăsat garda jos, plecându-şi genunchiul sub jugul robiei, în care divorţul şi relaţiile premaritale nu mai constituie o problemă, în care sunt acceptaţi homosexualii activi, cărora li se celebrează nunta, ba unele îi acceptă şi în rândul clerului, sau a celor care predică prosperitatea fizică şi materială. Iar Biserica Lutherană din Norvegia este una dintre acestea.

Sunt unul care crede în puterea rugăciunii, de aceea convingerea mea este că o astfel de practică este una din soluţiile prin care problemele lumii pot fi rezolvate, atât la nivel macro cât şi la nivel micro, dovedind astfel că suntem dependenţi de Dumnezeu căruia îi recunoaştem autoritatea, puterea şi bunătatea.

Aşa că domnilor care conduceţi lumea, este clar că acest tip de creştinism radical vă incomodează, pentru că vă spune că sunteţi păcătoşi, că există o altă autoritate deasupra voastră care este Dumnezeu, că există un iad şi un rai şi că va trebui odată ca şi voi să daţi socoteală în faţa acestei Autorităţi Supreme. Şi dacă îi căutaţi pe acei creştini radicali, aflaţi că şi eu sunt unul dintre ei. Şi mai sunt încă mulţi alţii care au aceleaşi convingeri, precum ale mele şi sunt dispuşi să rămână în picioare chiar dacă toţi stau jos, să meargă drept chiar dacă toţi merg strâmb, să meargă pe Calea îngustă chiar dacă toţi ceilalţi merg pe cea largă. Şi care sunt dispuşi să asculte de Autoritatea cea mai înaltă din Univers, atunci când legile guvernului, sau moralitatea impusă de majoritatea, intră în contradicţie cu Scriptura.

Trebuie să mai adaug ceva pentru că unii s-ar putea să mă înţeleagă greşit. Nu am scris aceste rânduri, animat de sentimentele unui fanfaron de duzină, care foloseşte spaţiul virtual pentru a se promova pe el însuşi şi încă într-o manieră exagerată. Sunt o persoană normală, cu multe defecte, cu care mă lupt să le depăşesc, supus slăbiciunilor şi uneori înfrângerilor, dar care vrea să-şi păstreze principiile şi crezurile.

Am scris mai mult gândindu-mă la toţi acei care se identifică cu principiile de mai sus şi care au convingerea că se află pe drumul cel bun, chiar dacă se află într-o evidentă minoritate. Am scris gândindu-mă şi la acei descumpăniţi de felul cum merg lucrurile în lumea noastră, confuzi sau deziluzionaţi şi de aceea au nevoie de sprijin moral şi de învăţătură sănătoasă. M-am gândit şi la acei ce au abandonat, la cei trântiţi de valul necruţător al progresului cultural, la cei striviţi de tăvălugul amăgirilor şi viciilor, care au nevoie de o mână întinsă şi de un cuvânt de încurajare. Şi nu în ultimul rând, am scris aceste rânduri gândindu-mă la această familie greu încercată, la Marius şi Ruth Bodnariu, cu care vreau să mă identific, să fiu alături de ei, să mă rog pentru ei, dorindu-le din tot sufletul putere, statornicie şi mângâiere în aceste momente atât de dificile.

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns

1 comment

  1. Silvie Răspunde

    Eu nu sunt crestin radical… nu as avea cum, nu sunt de acord cu ideea de “radical” orice forme ar imbraca ea, DAR… ma intreb altceva, daca acestei familii i-au fost luati copiii, de ce nu procedeaza la fel cu familiile de musulmani? Sau cu cele de homosexuali? Si acela e tot un “radicalism”, nu?