Să trecem de partea cealaltă – Marcu 4:35 – 41

1188 0

În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis: „Să trecem în partea cealaltă.” (Marcu 4:35)

Nu de puţine ori am văzut această comparaţie prin care viaţa noastră era asemănată cu o lungă călătorie pe mare. Viaţa noastră are un început, la fel cum orice călătorie începe cu primul pas, apoi urmează viaţa însăşi, cu frumuseţile şi greutăţile ei şi în cele din urmă, respectând legile acestei lumi în care trăim, ne apropiem de final.

Călătorie pe mare,  datorită specificului ei, a fost imortalizată în tablourile unora, în versurile altora, sau în sutele de pagini ale celor mai reuşite cărţi. Oamenii iubitori de artă au încercat să scoată în evidenţă curajul uman în a înfrunta imensitatea mării, furia valurilor, de a explora necunoscutul, dorinţa de aventură a multor tineri şi lupta pentru existenţă a celor obişnuiţi cu marea.

Viaţa de credinţă se poate asemăna foarte bine cu o astfel de călătorie, iar tabloul din Marcu cap. 4, ne introduce într-un astfel de cadru. Isus însuşi le-a spus ucenicilor lui: „Să trecem în partea cealaltă”,  iar când a spus aceste cuvinte, se afla la marginea mării, iar trecerea de partea cealaltă, trebuia făcută traversând marea. Am putea să spunem, aşa cum este de fapt ideologia celor mulţi, că noi am apărut aici la întâmplare, că suntem rezultatul unor coincidenţe sau accidente ale universului şi că scopul pentru care trăim este doar unul singur: să ne bucurăm de viaţă, plăcerea de moment fiind singurul lucru care contează, pentru că oricum, dincolo de moarte nu mai este nimic. Sunt mulţi care îşi conduc viaţa după astfel de principii, realizând la senectute că plăcerile trupului sunt efemere, frumuseţea este trecătoare, râsul este o deşertăciune şi împlinirea sufletească nu a fost decât o himeră. Este de-a dreptul ridicol să constatăm că în ciuda experienţei frustrante a atâtor oameni, ca rezultat al neîmplinirii de-a lungul întregii vieţi, nimeni nu vrea să înveţe din asta. Cei mai mulţi vor să încerce ei înşişi „marea cu degetul”, sperând că în sfârşit fericirea pe care alţii au ratat-o, le va apărea în faţă şi-i va duce pe culmile împlinirii.

Şi atunci, dacă viaţa aceasta este o farsă, înseamnă că noi am fost creaţi pentru o altă lume, iar viaţa pe care o trăim nu este altceva decât mijlocul, oportunitatea pe care Dumnezeu ne-o oferă de a ajunge dincolo. Textul din Evanghelia lui Marcu, despre potolirea furtunii, ne oferă un tipar în ceea ce priveşte căutarea noastră.

  1. În primul rând, pentru a ajunge dincolo, nu avem nevoie de planuri de călătorie, de directive precise sau de o logistică foarte bine structurată. În primul rând avem nevoie de o persoană. Isus este în centrul tabloului: „În aceeaşi zi, seara, Isus le-a zis …”. Dacă Isus nu ar fi fost acolo, atunci tot tabloul ar fi fără sens. Isus a venit în lume tocmai pentru a ne redeschide perspectiva, pentru ca să ne lumineze ochii, să ne deschidă mintea necredincioasă pe care a orbit-o dumnezeul veacului acestuia. (2 Corinteni 4:4). Când Isus a apărut pe scena istoriei, deşi semăna cu noi în ceea ce priveşte fizicul, din El emana ceva ce nu era comun nouă oamenilor, ceva după care noi tânjeam „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”. (Ioan 1:14).

Mulţi filosofi, de-a lungul timpului, şi-au construit ideologia în jurul unor afirmaţii etice, considerând că împlinirea acestora va rezolva căutările omului. Una dintre aceste cerinţe era adevărul. Domnul Isus promovează şi El această idee când a spus „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18:37). Dar Isus merge mai departe, dorind să ne facă să înţelegem că adevărul este mai mult de cât un concept filosofic. Întrebarea lui Pilat, rămasă proverbială: Ce este adevărul, rămasă în acele momente fără răspuns, îşi găseşte ecoul într-o altă afirmaţie a lui Isus, rostită în faţa ucenicilor: Eu sunt Calea,  Adevărul şi Viaţa!

  1. A doua cerinţă, pe care tabloul din Marcu 4 o evidenţiază, este să urcăm în barcă. Domnul Isus a spus: „Să trecem în partea cealaltă”. Dacă îl acceptăm pe El, atunci trebuie să facem ceea ce ne spune El, iar acest lucru este un act de credinţă. Mulţi se întreabă, înainte de a urca în barcă: încotro mergem, ce riscuri presupune călătoria, vom ajunge la destinaţie, etc. Alţii, nu au puterea de a se desprinde de mal, de a lăsa totul în urmă şi de a începe un alt mod de viaţă. De fapt nimeni nu va putea să facă acest pas dacă înainte nu l-a descoperit pe Hristos, aşa cum precizam la punctul anterior. Descoperirea lui Hristos în urma revelaţiei şi acceptarea acestuia ca Domn, presupune credinţă, iar umblarea cu El, de asemenea se face prin credinţă. Prima este credinţa care ne mântuieşte, când ochii noştri s-au deschis ca să-l vedem pe El ca Mântuitor, iar a doua este cea care ne ajută să ne sfinţim, trăind o viaţă de pocăinţă. De fapt călătoria pe mare, nu înseamnă altceva decât trăirea unei vieţi de sfinţenie, de transformare continuă, de a ne asemăna tot mai mult cu Hristos, iar rezultatul este intrarea noastră în Împărăţia Lui, la sfârşitul călătoriei.

Frica de apă, pericolele care presupun o astfel de călătorie, răul de mare, îi descurajează pe mulţi să facă pasul, dar aceştia nu vor putea experimenta niciodată fascinaţia călătoriei, răcoarea dimineţii, culorile răsăritului şi legănatul valurilor. Cui îi este frică de apă nu mănâncă peşte. Dacă Cristofor Columb nu ar fi pornit pe mare, nu ar fi descoperit niciodată America.  Cine nu urcă în barcă, nu va avea niciodată posibilitatea de a vedea malul celălalt.

  1. Viaţa de credinţă, în drum spre malul celălalt, nu înseamnă în nici un caz o viaţă fără de griji, fără probleme, lipsită de necazuri şi încercări:S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia”. (Marcu 4:37)

Unii cred că odată ce l-au acceptat pe Hristos prin credinţă, vor trăi o viaţă lipsită de probleme. De fapt o astfel de viaţă,  lipsită de griji, este o viaţă banală, plictisitoare. Satisfacţiile vieţii vin în urma depăşirii problemelor, în urma reuşitelor, iar maturitatea este rezultatul călirii în suferinţă. Aceste lucruri le spun chiar şi cei din lume. Cu atât mai mult, împreună cu Hristos, în noua viaţă care presupune luptă, sacrificiu şi dedicare. Valurile mării care lovesc în corabie, nu sunt altceva decât încercările, provocările care vin din afară. Când am decis să urcăm în barcă, în mod implicit înseamnă să ne desprindem de mal, piciorul nostru să se desprindă de pământ, dar acest lucru înseamnă o provocare pentru dumnezeul veacului acestuia. Înseamnă un fel de evadare din teritoriul stăpânit de el, de aceea diavolul ne va urmări, cu scopul de a ne duce înapoi. Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. (1 Petru 5:8)

  1. Dacă este aşa, atunci care este diferenţa, vor spune unii? În ce se schimbă viaţa noastră dacă acceptăm oferta lui Hristos, şi calitatea vieţii noastre nu se schimbă? Unde este atunci Dumnezeul atotputernic despre care spune Scriptura?

Tocmai aici este cheia frumuseţii călătoriei cu Dumnezeu. Pe mare s-a stârnit furtuna, dar acolo în corabie se afla Isus: „El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare”. (Marcu 4:39)

O parte dintre ucenicii lui Isus erau pescari obişnuiţi cu marea. Cred că înainte de a striga la Isus după ajutor, au încercat toate posibilităţile pe care cunoştinţele şi experienţa lor le furniza. Dar când au ajuns la capătul puterilor, când au văzut pericolul la care sunt expuşi, au strigat la Isus: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”. Întrebarea mea este: dacă Isus nu se afla acolo, care ar fi fost deznodământul?

Sunt atâţi oameni care au încercat de-a lungul istorie să treacă marea, în căutarea fericirii, dar după propriile formule, bazându-se pe cunoştinţele şi capacităţile lor. Toţi au sfârşit lamentabil. Probabil că astfel de treceri ale mării, s-au concretizat în istorie în programe de guvernare, laborios alcătuite, de oameni competenţi şi probabil bine motivaţi, care promiteau fericirea. Lucrurile începeau bine, se părea că vor da rezultatele aşteptate, dar nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată, se strica ceva şi totul cădea iar în ruină şi dezastru. Pentru că, aşa cum spunea eruditul C.S.Lewis, maşinăria umană este făcută să funcţioneze cu Dumnezeu. El este singurul care promite fericirea şi este capabil să ne ducă acolo.

Potolirea furtunii la cuvântul lui Isus, i-a uimit pe cei din barcă, întrebându-se: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”.  I-a apucat o mare frică, adică minunea făcută de Isus a generat respect, teamă şi uimire faţă de Fiul lui Dumnezeu. Viaţa împreună cu Isus este viaţa în care nu ne vor ocoli furtunile, dar prezenţa Lui în barcă este garanţia biruinţei, a reuşitei.

Ce ne aşteaptă dincolo?

Călătoria noastră prin credinţă, este puţin diferită de cea a ucenicilor pe Marea Galileii. Domnul Isus se afla acolo cu ei, în persoană. Azi Domnul Isus este cu noi, dar în mod spiritual, împlinind cuvântul: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28:20). Dar El s-a dus înaintea noastră să ne pregătească locul şi să ne aştepte în port, la sosire. De fapt El va veni înaintea noastră, să ne întâmpine: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. (Ioan 14:2-3)

După plecarea lui Isus, cu noi a rămas Duhul Sfânt care ne călăuzeşte, ne ajută în slăbiciunile noastre, ne conduce spre Cer, precum un GPS, care ne arată drumul.

Dacă vreţi să ajungeţi dincolo, trebuie să urcaţi în barcă. Nu vă mulţumiţi cu ceea ce vă oferă pământul. Dumnezeu a pregătit ceva mult mai bun pentru noi!

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns