Păcatul unui popor care nu mai crede în rugăciune

634 0

În urmă cu mulți ani, eram într-o dimineață friguroasă de iarnă, în gara de la noi din sat, așteptând trenul pentru a merge la școală. Pentru că trenul întârzia, am intrat în mica sală de așteptare, pentru a ne apăra de frig. Fiind printre primii intrați, am prins loc pe o bancă. Dar imediat sala s-a umplut, cei mai mulți trebuind să stea în picioare. Pentru că printre aceștia erau și persoane în vârstă, m-am ridicat de pe locul meu, ca să se poată așeza altcineva, fără să invit pe o persoană anume. În minutul următor, ciulind urechea, ascultam convorbirea dintre două femei care lăudau gestul meu de a da prioritate altora, mai în vârstă să se așeze. A fost un gest firesc, recunoscut și aprobat de majoritate.

În anul 2008, în Madrid, în plină stradă, un bărbat agresa pe o femeie, partenera lui, cu care tocmai ieșise dintr-un hotel. Un alt bărbat, ce trecea pe acolo, a intervenit imediat, luând apărare femeii. Drept consecință, a fost el la rândul lui agresat de primul, trebuind să fie internat în spital, unde a intrat în comă. Mai târziu s-a aflat că domnul cu pricina era profesor universitar, la facultatea de drept, și a avut nevoie de 256 de zile de spitalizare pentru a se recupera complet. Gestul solidar și firesc al bărbatului, care i-a cauzat probleme grave de sănătate, a fost recunoscut, aplaudat și recompensat de societate.

Aș putea să continui cu astfel de gesturi firești, ce țin de normalitate, pe care lumea le recunoaște și le aprobă. Unul dintre aceste gesturi firești, într-o cultură ca a noastră, puternic modelată de religia creștină, este, consider eu, rugăciunea.

Ne batem cu pumnii în piept spunând că suntem creștini de 2000 de ani, că am rezistat în fața hoardelor de turci sau tătari, că am ieșit teferi de sub cizma comunismului, și că nu este nevoie să vină alții (din apus) să ne dea lecții de credință și morală.

Și totuși, zilele trecute, mulți dintre noi am rămas stupefiați de un eveniment, petrecut în Suceava, care ne-a lăsat fără cuvinte. Un bărbat, creștin evanghelic, director la SGA Suceava, este destituit din funcție, de șefii lui de la București, pentru că … s-a rugat în public, în fața instituției pe care o conducea.

Ce s-a întâmplat? Conform propriilor relatări, Daniel Drăgoi, după ce a luat toate măsurile de protecție pentru angajații lui, în contextul crizei provocate de coronavirus, a considerat necesar să ceară protecția lui Dumnezeu, peste instituția din care făcea parte, peste Suceava (focarul nr. 1 al crizei) și peste întreaga țară. Drept urmare, a ieșit în fața clădirii SGA Suceava, a îngenuncheat pe caldarâm și a înălțat o rugăciune către Dumnezeu. Dar, exact în acel moment, un fotograf, ieșea din clădirea de vis a vis, cea a poliției, și văzându-l pe bărbatul îngenuncheat, i-a făcut o poză, pe care a publicat-o într-un ziar local. Nu a fost nimic programat sau premeditat.

Câteva zile mai târziu, directorul SGA Suceava, primește înștiințarea că este demis din funcție. Este clar ca lumina zilei că motivul demiterii nu a fost altul decât gestul creștinesc al directorului și nimic altceva. Dacă era un altul, în mod sigur presa, ar fi mers pe această variantă, a neglijenței în serviciu, a vreunui abuz, sau altceva asemănător. Dar pentru că astfel de motive nu au existat, rămâne doar acesta, al rugăciunii într-un loc public.

Meditând la cele întâmplate, am ajuns la o concluzie. Suntem un popor care a ajuns la acest stadiu de „emancipare socială”, încât considerăm rugăciunea ca pe un gest ieșit din comun, care merită sancționat, specific unei clase demodate, periferice și needucate.

Cum am ajuns la această concluzie? Simplu. Am văzut reacțiile din presă. Cei ce au ieșit în apărarea directorului, (cu câteva excepții) au fost doar cei din segmentul evanghelic. Celelalte publicații au publicat doar știrea, fără să interpreteze faptele. Dintre politicieni, am văzut doar reacțiile a doi dintre aceștia, a senatorului Titus Corlățean, care frecventează o biserică evanghelică din București și a fostului deputat de Prahova, creștin evanghelic și el, Mircea Roșca. Ambii îi luau apărarea lui Daniel Drăgoi, fiind intrigați de demiterea acestuia și făcând un apel la instituțiile abilitate ale statului să se sesizeze din oficiu.

Deci, per total, toată lumea tace. De ce? Pentru că un gest firesc, normal, ce ține de însăși esența credinței creștine, nu mai este nici firesc, nici normal și nici specific unui popor înrădăcinat în cultura creștină.

Ce înseamnă rugăciunea pentru noi? Am meditat mult la acest lucru. Generația mea, și mă gândesc aici la toți acei ce am făcut școala în timpul regimului comunist, am fost învățați că Dumnezeu nu există, că religia este pentru oamenii slabi și needucați și că știința are răspunsuri la toate întrebările. Îmi amintesc că odată, în școala generală, dirigintele nostru a venit la ora de dirigenție exact cu tema aceasta: sensul rugăciunii. Deși majoritatea nu vor recunoaște acest lucru, dar educația din acea perioadă, ne-a modelat modul de gândire, cu efecte ce sunt resimțite și astăzi.

Perioada postcomunistă, cu o perioadă scurtă, în primii ani, în care se părea că ne-am regăsit identitatea creștină, per ansamblu, nu a adus modificări pozitive. Invazia ideologiei occidentale, a materialismului și hedonismului, puternic influențată de televiziunile comerciale și apoi de internet, a modelat mințile tinerilor în așa fel încât practici normale și firești cum ar fi mersul la biserică, lecturarea Scripturii sau rugăciunea, să fie considerate ca aparținând unei perioade demult apuse.

În același timp, trebuie să luăm în seamă și un alt factor. Biserica Ortodoxă, majoritară în rândul populației și implicit considerată ca reper spiritual, nu are în centrul practicii uzuale, rugăciunea individuală, ca parte a devoțiunii personale a credinciosului, ce trebuie practicată constant, consecvent și liber. Rugăciunea este considerată doar ca parte a actului liturgic, rezervată în special clerului, care se consideră a fi mediatorul între credinciosul simplu și Dumnezeu. Rugăciunea omului de rând, se rezumă doar la un act mecanic, citită dintr-o carte specifică, sau la formule stereotipe precum Doamne ai milă sau Doamne ajută.

Așadar, nu ar trebui să ne mirăm că am ajuns aici. Să nu mai credem în rugăciune. Acest lucru nu este comun doar nouă românilor. Este specific întregii lumi din civilizația iudeo-creștină.

Totuși mai sunt unii, considerați de elite ca fiind relicve ale unor epoci trecute, care mai cred în rugăciune. Unul dintre acești dinozauri, este premierul ungar Viktor Orban. În Octombrie anul trecut, evanghelistul Nick Vujicic, a făcut o vizită în Ungaria și a fost primit și de primul ministru. Poza cu Viktor Orban îngenuncheat pe caldarâm, împreună cu Nick Vujicic, care s-a rugat pentru Ungaria, a făcut înconjurul lumii, stârnind laudele unora și criticile altora. Un gest care îi va pune pe mulți tineri sau vârstnici din Ungaria să se gândească mai mult la rugăciune, de aici încolo.

În urmă cu trei zile, un al dinozaur, din Statele Unite de data aceasta, a transmis mesajul anual de Paște. Iată ce spunea printre altele Donald Trump: Deși nu vom putea să ne întâlnim unii cu alții, așa cum am face în mod obișnuit de Paști, putem folosi acest timp sacru pentru a ne concentra pe rugăciune, reflecție, și creștere în relația noastră personală cu Dumnezeu, atât de importante.

Îi rog pe toți americanii să se roage ca Dumnezeu să ne vindece națiunea; să aducă mângâiere celor ce plâng; să acorde tărie medicilor, asistenților medicali și personalului medical; pentru a restabili sănătatea bolnavilor; și să reînnoiască nădejdea în fiecare persoană care suferă. Națiunea noastră va trece și prin aceasta ca niciodată.

Mulțumesc numeroaselor familii care s-au rugat pentru mine și pentru familia mea. Iar rugăciunile voastre sunt simțite și vă sunt pentru totdeauna recunoscător.

Voiam să prezint aici, mai pe larg, un episod din anii 70, dar o să încerc o variantă mai scurtă. Pe atunci Jimmy Carter era președinte.  Un predicator simplu, din Texas, a plecat spre Washington, pe genunchi. Aproape doi ani a durat marșul său, de 2560 de km, ca să i se spună la sosire, că președintele Carter este prea ocupat ca să-l primească. „Am dorit doar să arăt Americii că trebuie să se plece pe genunchi şi să se pocăiască… Este ceva ce am avut pe inimă să fac pentru ţara mea”, a spus predicatorul.

Nu mai credem în rugăciune de mult timp. Și a trebuit să demonstrăm acest lucru tocmai acum, în plină criză, când oamenii mor, medicii sunt depășiți de situație și guvernanții la fel. Oare unde vom ajunge?

În loc de încheiere, meditați vă rog la cuvintele acestui medic militar, trimis la Suceava. Mai sunt totuși minți ce judecă onest, în aceste zile, probabil puternic influențate de ceea ce trăiesc: „Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război (…) Acum toți cei decedați sunt doar numere. În curând vor fi nume. Vom avea cu toții pierderi. Veți dori un umăr pe care să plângeți, dar nu îl veți găsi, pentru că toți vor avea pe cineva de plâns. (…) Rugați-vă! Dacă nu lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoașteți că am fost înfrânți, căci asta e primul pas spre victorie”.

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns