Libertatea, adică posibilitatea de a te mișca neîngrădit, de a putea să-ți exprimi simțămintele, valorile, temerile sau speranțele, și toate acestea fără nici o constrângere din afară, este una din virtuțile unei lumi în care oricine ar vrea să trăiască. Mulți dintre noi spunem că locuim într-o astfel de lume, în care libertatea este unul din stâlpii civilizației noastre.
Și totuși, în aceste zile ne este dat să înțelegem libertatea în alți termeni. Nu mai putem să ieșim din casă, dar avem libertatea de a nu ne îmbolnăvi. Nu ne este permis să ne vizităm frații, copiii sau părinții, dar în felul acesta ne protejăm pe noi și îi protejăm și pe ei. Nu mai putem merge la cumpărături sau să ieșim la restaurant, dar în felul acesta ne protejăm economiile și descoperim frumusețea căminului, a poveștilor din copilărie și a mămăligii cu brânză. O altfel de libertate, o altfel de școală, prin care redescoperim lucruri neglijate și valori ce au fost copleșite de același laitmotiv al vremurilor noastre – „nu avem timp”.
Tot așa putem spune și din punct de vedere spiritual. Nu mai putem merge la biserică, pentru că serviciile divine sunt suspendate, dar și din această situație, inedită pentru noi, Dumnezeu vrea să ne învețe ceva. Sau poate chiar vrea să ne oblige să învățăm ceva. Nu a fost plăcut pentru o anumită categorie de evrei să stea un anumit număr de zile afară din tabără, dar era o măsură de protecție pentru întreg poporul. Nu este plăcut pentru noi să stăm duminică acasă, dar întrebarea mea este – ce învățăm de aici? Aș vrea să ne uităm la trei situații speciale, de carantină, în care persoane sau grupuri au trebuit să fie izolate și de la care putem învăța.
Prima, este cea a evreilor din Egipt, cărora li se poruncește să stea închiși în casă, dar înainte de a se închide în casă, trebuind să se pregătească într-un mod specific. Fiecare familie să ia un miel, să-l junghie seara, să ia din sânge și să vopsească pe exterior cadrul ușii cu acest sânge și apoi să intre în casă. În noaptea aceea va veni îngerul morții și va intra în fiecare casă unde va ucide pe întâiul născut, indiferent de condiția socială a celor vizitați. În schimb, acolo unde va vedea ușa vopsită cu sânge, îngerul nu va intra. Evreii au făcut așa și au fost salvați iar egiptenii au fost pedepsiți. Aroganța lui faraon nu a fost frântă decât atunci când a fost lovit personal, văzându-și fiul întâi născut și moștenitorul tronului, că își dă ultima suflare.
Aceasta este lecția ascultării. Să faci ceea ce Dumnezeu îți spune, chiar dacă din perspectiva ta nu are nici o logică. Să te supui unor reguli, care au în vedere protecția ta, bunăstarea ta și salvarea ta. Ascultarea, în acest context, are o componentă personală și apoi una familială. Fiecare trebuia să stea închis în casă și acolo să mănânce din mielul pascal. Fiecare familie trebuia să jertfească mielul. Rezultatul a fost salvarea lor, iar această salvare trebuia să aibă o rezonanță în timp, evreii trebuind să celebreze evenimentul în fiecare an.
Cu toții ne dorim salvarea noastră, cât și a caselor noastre. Condiția este ascultarea de Dumnezeu și după ce am fost salvați, să trăim permanent bucuria mântuirii. Dumnezeu ne-a lăsat Scriptura ca reper al vieții noastre spirituale. Să citim din ea și apoi să dăm ascultare poruncilor ce le vom găsi acolo.
Al doilea cadru la care ne vom opri îl are în centru pe profetul Ilie. El se autoizolează, din frică, departe de civilizație, în pustie și acolo într-o peșteră. Însă Dumnezeu vine acolo și îl întreabă: Ce faci tu aici Ilie? Cu alte cuvinte, Eu ți-am dat autoritate, cuvânt profetic și te-am sprijinit în momentele cruciale ale activității tale. Acum ce faci aici? Și Ilie îi răspunde: Doamne … am fost.
Lecția pe care o putem învăța acum, în izolarea noastră, este lecția activității. Am putea să stăm în casă, să ne lamentăm, posaci, frustrați și dezamăgiți, privind în urmă. Să facem calcule, privind la cât am pierdut în urma inactivității profesionale, sau la cheltuielile zilnice. Sau am putea să stăm cuprinși de panică, privind la incertitudinea ce plutește în aer, la guvernanții ce recunosc că se simt depășiți de situație și nu pot face nici un fel de prognoză pentru viitor. Dar Dumnezeu vine și te întreabă – ce faci? Ilie a fost scos din peșteră și a fost trimis din nou la lucru, acolo în popor. Iar noi, suntem aduși în această situație pentru ca să ne dăm seama cât de efemeri suntem, cât de trecător este totul și cum se pot clătina temeliile noastre într-o singură clipă. Poți să repari relațiile șubrezite din casa ta, dintre tine și soțul / soția ta, sau dintre tine și copiii tăi. Poți să repari altarul din casa ta, precum a făcut Ilie în Israelul căzut în idolatrie, sau poate trebuie să construiești un altar, ce nu a existat niciodată în casa ta. Poate că Dumnezeu vrea să vadă dacă vei deschide Scriptura, acoperită de praful uitării, a oboselii cronice și a proiectelor ce nu sufereau amânare. Sau poate că vei avea timp să te ocupi de părinții tăi bătrâni, ori de alții ca ei care nu mai au pe nimeni. Fă ceva, că asta vrea Dumnezeu de la tine!
A treia lecție o desprindem de la o familie din Vechiul Testament, dar despre care citim cuvinte frumoase în Epistola către Evrei.
Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă. (Evrei 11:7)
Noe primește un mesaj din partea lui Dumnezeu, iar el nu pune la îndoială veridicitatea acestui mesaj, așa cum ar fi făcut-o toți contemporanii lui. Și drept consecință se apucă de treabă, construind corabia. Noe ne învață lecția credinței. Să-l crezi pe Dumnezeu pe cuvânt și apoi să faci ceea ce El îți spune să faci.
Credința nu este altceva decât ascultarea pusă în practică. Iar un astfel de comportament, este unul cu un puternic impact evanghelic asupra celor din jur. Oamenii din jurul lui Noe, în mod sigur l-au întrebat despre ceea ce făcea acolo, iar el avea ocazia să le transmită mesajul divin. Apostolul ne spune că prin aceasta el a osândit lumea, care nu a fost receptivă la mesajul divin. Dar Noe nu s-a descurajat ci și-a dus lucrarea până la capăt, iar atunci Dumnezeu a făcut diferența între familia lui, închisă în corabie și ceilalți oameni ce au rămas afară. Noe și familia lui au fost salvați, iar ceilalți au pierit în apele potopului.
Credința noastră ne este testată în aceste zile, iar noi ar trebui să dovedim consecvență și maturitate. Nu virusul Corona are ultimul cuvânt în viața noastră, nici guvernanții și nici marile corporații financiare. Ultimul cuvânt în istorie îl are Dumnezeu, de aceea trebuie să ne încredem în El în aceste vremuri de incertitudine.
Lecția lui Noe ne mai învață ceva și anume că oferta mântuirii are o limită în timp. Când ușa corabiei s-a închis și a început ploaia, mulți ar fi dorit să intre, dar era prea târziu. Domnul Isus repetă aceiași idee în Noul Testament:
Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns, El vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi.” (Luca 13:25)
În Epistola către Evrei ni se spune același lucru:
Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu. (Evrei 4:1)
Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare. (Evrei 4:11)
Mesajul meu către toți cei ce vor citi acest articol până la capăt, este acesta: nu descurajați, Dumnezeu vrea să ne învețe aceste lecții. Să luăm aminte la ele și vom deveni mai maturi, mai puternici, mai eficienți. Dumnezeu să ne ajute!
