Lăudaţi pe Domnul (studiu biblic): 4) – Ce fel de muzică putem cânta în biserică

1356 0

Când abordăm această problemă trebuie să avem în vedere următoarele puncte de conflict:

  • Conflictul dintre nou şi vechi
  • Conflictul dintre tineri şi vârstnici
  • Conflictul dintre religios şi laic sau dintre spiritual şi secular

Stilurile muzicale abordate în bisericile penticostale sunt similare în mare măsură celor prezente în muzica laică: stilul clasic, stilul folk, muzică populară, muzică uşoară, precum şi stiluri muzicale din alte culturi cum ar fi gospel, country, etc.  Singurele controverse majore sunt legate de stilurile contemporane precum rock, pop, rap, hip-hop, etc.

Pentru a înţelege aceste conflicte, precum şi modul cum acestea pot fi depăşite, este important să privim în istoria bisericii.

  • Primul care face o reforma în biserică privind cântarea a fost papa Grigore cel Mare. El a modificat gamele şi a dat naştere cantatei gregoriene. Toate vocile cântau la unison, instrumentele muzicale erau interzise şi numai bărbaţii aveau voie să cânte. În biserica medievală, care nu a ţinut pasul transformărilor culturale, se constată însă că închinarea pentru oamenii de rând şi-a pierdut relevanţa.
  • Martin Luther, în schimb a compus cântece inspirându-se din folclorul german, care prindeau la public. Nu toţi reformatorii au fost de acord cu această practică.
  • John Calvin credea că cea mai bună laudă era simplă, din inima. Astfel el s-a opus instrumentelor şi cântatului pe voci. Nu au fost admişi să fie cântaţi în biserică decât psalmii.

Spre sfârşitul sec. XVII, psalmii tradiţionali, şi-au pierdut şi ei relevanţa, deoarece fiind versificaţi şi forţând uneori rima, conţinutul acestora devenea adesea ciudat.

  • Isaac Watts, a scris peste 750 de imnuri, fiind numit ,,părintele imnurilor engleze” dar generaţia lui s-a arătat reticentă faţă de aceste cântări.
  • Charles Wesley a continuat reformarea imnurilor începută de Watts, introducând două noi modele de imnuri: imnul evanghelistic şi imnul experienţei creştine. A scris peste 6000 de imnuri.
  • Ira Sankey a fost cel care a popularizat stilul gospel şi l-a însoţit pe Moody în marile campanii de evanghelizare. Bisericile tradiţionale se arătau refractare la acest stil de muzică, mai ales cele din Anglia şi Scoţia.
  • William Both este primul care foloseşte instrumentele pe scară largă.

Ce putem învăţa din istorie:

A. Asocierile negative ale unui anumit stil de muzică au fost factorii care au făcut ca biserica să se delimiteze de aceasta muzică. Orga a fost asociată cu Biserica Catolică, vioara cu dansul. Noi asociem muzica excesiv de ritmată cu lumea dansului şi muzica rock cu ocultismul.

Muzica rock, îşi are originea în muzica negrilor din SUA, şi deriva din mai multe stiluri muzicale precum blues şi country dar şi gospel, jazz şi folk. Ea se centrează în instrumente precum chitara electrică şi acustică, bateria, orga sau pianul şi sintetizatoarele electronice.

De ce muzica rock este rea?

  • mesajul pe care îl transmite este un mesaj pervertit, care incită la revoltă, senzualitate, consumul de droguri sau pur şi simplu închinarea  la satan.
  • Cei ce cântă o astfel de muzică sunt oameni care au o viaţă dezordonată, promovează făţiş păcatul, practică ocultismul sau sunt satanişti declaraţi.
  • Miscarea de scenă de asemenea, incită la manifestări păcătoase.

Exemple:

John Lennon – ,,creştinismul va trece şi cred ca nu este nevoie să argumentez  în această privinţă. Noi suntem mai populari decât Isus Cristos. Nu ştiu care va trece primul, creştinismul sau muzica rock”.

Rolling Stones – ,,Sympathy for the Devil” (simpatie pentru diavol) este imnul tuturor bisericilor satanice din SUA. Ei au un album intitulat ,,Satanic Majesties Request” (invitaţie majestăţilor satanice).

Jimmy Hendrix – ,,atmosfera vine prin muzică, pentru că muzica prin ea însăşi este ceva spiritual. Puteţi hipnotiza oamenii cu muzica, iar când atingeţi punctul lor slab, le puteţi transmite în subconştient tot ce vreţi”.

Black Sabbath – au un album intitulat ,,Bloody Sabbath” (sabat sângeros) care descrie un ritual satanic nud, având imprimat pe copertă numarul 666.

 B. Cântarea trebuie într-o oarecare măsură să ţină pasul cu transformările culturale. Pavel a folosit acest lucru pentru a predica Evanghelia în … Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Hristos), ca să câştig pe cei fără lege. (1 Corinteni 9:20-21)

C. Cei care au arătat reticenţă excesivă faţă de aceste transformări, rezultatele au dovedit că s-au înşelat. Cei care se arată reticenţi faţă de schimbări adoptă această poziţie din dorinţa de a nu ne asemăna cu lumea, sau de a nu ne compromite cu lumea. Întrebarea este, unde este limita dintre asemănare sau neasemănare cu lumea? În îmbrăcăminte ne asemănăm cu lumea când dovedim necumpătare, extravaganţă sau indecenţă. În vorbire ne asemănăm cu lumea când folosim cuvinte necorespunzătoare sau jignitoare într-un anumit cadru şi atunci când folosim cuvinte indecente. În muzică ne asemănăm cu lumea când vrem să folosim un stil care se bucură de cea mai mare popularitate la momentul respectiv şi în acelaşi timp stilul respectiv în muzica seculară, are asocieri negative evidente.

Unde este limita compromisului? Filmul a fost considerat mult timp ca fiind intrinsec rău, datorită mesajului negativ transmis de acesta cât şi de anturajul negativ produs de localurile de cinema. Astăzi însă, acest mijloc de comunicare este folosit pentru a face cunoscută Evanghelia. Este acesta compromis cu lumea? Filmele pot fi folosite în contextul actual pentru a transmite mesaje bune sau rele. Un film cu mesaj creştin, este un lucru bun. Dar daca cineva produce un film care de exemplu promovează păcatul sexual (pentru a atrage lumea) şi care se termina apoi cu prezentarea Evangheliei, este un compromis. Înseamnă a folosi ceea ce este lumesc pentru a promova un lucru bun. Acelaşi lucru se poate spune şi în muzică.

Pentru a putea face o delimitare între muzica care se califică pentru a fi cântată în biserică şi cea care nu se califică, trebuie să avem în vedere câteva principii:

  1. De ce cântăm? Care este scopul care îl urmărim prin cântare? – Cântarea în biserică trebuie să urmăreasca doua scopuri fundamentale:
  • scopul devoţional (închinarea)
  • scopul evanghelic (de a-l prezenta pe Hristos oamenilor)
  1. În ce formă transmitem mesajul ce îl conţine cântarea, oamenilor? Uneori noi spunem, nu este importantă forma, este importantă numai esenţa. Esenţa unei cântări este mesajul prin care este lăudat Hristos sau El este prezentat oamenilor. Dacă nu este importantă forma, atunci acelaşi mesaj (esenţa) îl putem transmite oricum, dar practica ne dovedeşte că greşim. Nu poţi să-i spui ,,te iubesc” persoanei iubite, având fruntea încreţită sau pumnul strâns. Tot aşa nu putem să-l lăudăm pe Domnul în mijlocul unui vacarm produs de sunetul strident al instrumentelor sau urlând de-a dreptul.
  2. Cărui auditoriu (din ce cultură) ne adresăm prin cântare, sau din ce cultură vin cei care cântă? Mediul cultural în care noi trăim şi în care ne desfăşurăm activitatea, ne influenţează. Pentru a ajunge la inima oamenilor, va trebui să fim sensibili la aşteptările lor de natură emoţional-culturală, fără a face compromisuri. Isus Hristos ne-a spus: Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. (Matei 10:16).
  3. Trebuie să dovedim înţelepciune şi să manifestăm îngăduinţă cu cei slabi din biserică. Nu toată lumea poate să accepte aşa de uşor schimbările, iar pentru a nu se produce disensiuni între generaţii, este bine să facem un echilibru, între vechi şi nou, între tineri şi vârstnici. Nu întotdeauna cei care refuză categoric noul, sunt corect motivaţi.

De ce unii dintre credincioşi nu sunt atinşi în duhul lor de cântarea devoţională:

  • dezinteresul (interes pentru alte lucruri)
  • păcatul (probleme nerezolvate)
  • prejudecăţile manifestate faţă de stilul folosit sau faţă de cei care cântă.

De ce cei din lume nu sunt atinşi de cântarea evanghelică:

  • dezinteresul
  • păcatul (sunt robiţi, legaţi de păcat)
  • prejudecăţile (oamenii nu văd nici o diferenţă între noi şi ei).

Prejudecăţile sunt opinii (de obicei eronate) pe care şi le face cineva asupra unui lucru, adoptate de obicei fără cunoaşterea directă a faptelor.

Vorbind de echilibrul care trebuie făcut între vechi şi nou, trebuie să ştim următorul lucru: nu tot ce este nou este şi de valoare şi nu tot ce este vechi este şi depăşit. A manifesta îngăduinţă nu înseamnă a satisface mofturile cuiva (1Corinteni 10:32,33) sau a da dovadă de slăbiciune când este vorba să apărăm adevărul (Matei 15:12).

Celor care manifestă prejudecăţi, cred că următoarele recomandări sunt binevenite:

  • meditează la mesajul cântării
  • încearcă să-i cunoşti pe cei care cântă
  • fii atent la expresia feţei cântăreţilor
  • vezi dacă ceilalţi din biserică se deschid la cântare sau problema este doar a ta.

Ce fel de muzică putem cânta în biserică?

  • Trebuie să cântăm acea muzică ce este capabilă să mobilizeze pe cea mai mare parte din credincioşii unei comunităţi să-l laude pe Domnul prin cântare.
  • Trebuie să cântăm acele cântări, folosind stilul cel mai adecvat, în locul potrivit şi la momentul potrivit, pentru ca acei nemântuiţi să fie sensibilizaţi de mesajul cântării şi să fie motivaţi să-l caute pe Dumnezeu.
  • Trebuie să cântăm acele cântări care îi vor mobiliza pe credincioşi la sfinţenie, la slujire, la părtăşie, la activitate în lucrarea Domnului.

Cântarea pe care noi o cântăm aici are transcendenţă şi în veşnicie. Întotdeauna când vrem să cântăm, să ne gândim dacă cu o astfel de muzică ni se va permite să cântăm şi în cer, dacă cântarea noastră se aseamănă cu acea cântare nouă, cântată de sfinţii care au ajuns acolo.  Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu lăuta, şi cântau din lăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. (Apocalipsa 14:2-3)

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns