Isus Hristos este un personaj istoric, domnule Paulkovich

1576 5

Am rămas de-a dreptul stupefiat şi indignat în acelaşi timp când am dat peste un articol intitulat pompos „Iisus nu a existat niciodată, susţine un cercetător, care a analizat 126 de texte istorice”, articol prezentat pe Mediafax, fiind preluat de pe prestigiosul The Daily Mail. Am fost nerăbdător să îl citesc, deşi ştiam din start că avem de-a face cu o nouă diversiune de genul „Codul lui da Vinci”,  „Evanghelia după Iuda” sau „Mormântul pierdut al lui Isus”. De pe Mediafax a fost preluat apoi pe alte site-uri de limbă română cum sunt Realitatea. net, Ştirile ProTv şi altele mai puţin populare.

Isus

Articolul respectiv este semnat de un oarecare Michael Paulkovich şi aş fi rămas doar la a-l citi dacă nu aş fi văzut impactul pe care l-a avut în mediile sociale şi dacă nu aş fi citit câteva din sutele de comentarii. Articolul din The Daily Mail a înregistrat 39 000 de shares şi 2 900 de comentarii, pe realitatea.net – 5172 share şi pe mediafax 1500 share. Articolul din The Daily Mail care începe folosind apelativul de cercetător istoric pentru Paulkovich, se inspiră în alte două articole scrise de însuşi Michael Paulkovich, primul intitulat The Fable of the Christ şi publicat pe site-ul Free Inquiry şi un al doilea care este de fapt o recenzie la cartea lui, publicată în 2013 şi intitulată No Meek Messiah.

Autorul începe spunând că el a fost un sceptic privind persoana Domnului Isus, dar a început o căutare a lui Isus cel istoric. Din cei 126 de autori antici pe care i-a studiat, el susţine că la nici unul nu a găsit vreo referinţă cu privire la vreun personaj faimos numit Isus, care ar fi trăit în acea vreme. Curios lucru este că pe lista celor 126 apar nume precum Josephus Flavius, Tacit, Suetoniu şi Lucian. Pe de altă parte, dacă autorul a pornit într-o căutare onestă, de ce nu face nici o referinţă pertinentă la cărţile Noului Testament, în special la scrierile lui Luca care conţin atâtea date istorice, toate acestea fiind considerate corecte. De ce nu apar referinţe la scrierile lui Iustin Martirul, Clement din Roma, Ignaţiu sau Irineu?

Ce am observat este că domnul Paulkovich, porneşte de la premisa că Isus nu a existat niciodată şi şi-a construit pledoaria în aşa fel ca cititorul să poată ajunge la această concluzie.

Astfel, face referinţă la un filosof din sec.I numit Apoloniu, pe care îl consideră o persoană reală, bine atestată istoric, dar care nu a lăsat nici o urmă de Isus în scrierile lui. Despre acest personaj bine atestat istoric, aflăm doar dintr-o singură lucrare, scrisă de Philostratus, în secolul III (Viaţa lui Apoloniu de Tiana) lucrările lui Apoloniu fiind în cea mai mare parte pierdute, iar fragmentele care au supravieţuit sunt discutate în ceea ce priveşte paternitatea lor.

Iată ce se scrie pe Wikipedia (în lb. engleză) despre sursele folosite de Philostratus: „Una dintre sursele esenţiale despre care Philostratus afirmă, sunt „memoriile” (sau jurnalul) lui Damis, un acolit sau tovarăş al lui Apoloniu. Anumiţi cărturari afirmă că jurnalul lui Damis era o invenţie a lui Philostratus, în timp ce alţii afirmă că ar putea fi vorba de un document adevărat dar falsificat de către o altă persoană şi utilizat ingenios de către Philostratus”. (1)

Deci în concluzie, Apolonio de Tiana, fără a intra într-o analiză exhaustivă, nu este „personajul cel mai fascinant din primul secol”, aşa cum îl descrie Paulkovich.

Nu a găsit nici o informaţie la părintele Bisericii Marcion din Pont, care conform lui Paulkovich a negat naşterea lui Isus din fecioară, iar crucificarea era o minciună. Cine a fost Marcion? Se pare că fost un personaj inteligent, bine organizat şi dispunea de mulţi bani pentru a-şi putea propaga teoriile. Este considerat ca fiind cel mai mare pericol la adresa creştinismului din secolul II. „Nu a rămas nici una din scrierile lui şi tot ceea ce ştim despre el sunt scrierile lui Tertulian şi Irineu, condamnându-l. Cu toate acestea, există informaţii despre cel puţin două texte, unul cunoscut ca şi Antitesis (contradicţii dintre Vechiul Testament şi Noul Testament) şi un altul în care prezintă Biblia în propria lui versiune”, scrie wikipedia. (2)

Marcion a fost primul care a alcătuit un canon al Noului Testament, în care a inclus doar epistolele lui Pavel (fără epistola către Evrei) şi Evanghelia după Luca, din care a exclus primele două capitole. Avea o viziune foarte curioasă despre Dumnezeu Creatorul şi pentru că credea într-o Împărăţie viitoare care va veni curând, s-a opus căsătoriei (vezi şi 1 Timotei 4:1 – 3). Pe de altă parte,dacă nu a rămas nici un document de-a lui Marcion, atunci ce a studiat oare Paulkovich?

Un alt părinte al Bisericii studiat de Paulkovich, este părintele Atenagoras. „Lecturând  operele părintelui Atenagoras din sec. II, niciodată nu vei întâlni cuvântul Isus, deci Atenagoras nu cunoştea numele Mântuitorului său personal, se pare”, scrie Paulkovich.

Atenagoras a fost unul dintre părinţii Bisericii din sec. II, dar este puţin cunoscut iar Eusebio de Cezarea şi Ieronim, nu fac nici o referinţă la el. Singurele menţiuni le găsim într-un fragment al lui Metodiu din Olimp (312 d.H.) şi câteva detalii biografice puţin credibile în Istora Creştină a lui Filip din Side (425 d.H.). De la Atenagoras ne-a rămas lucrarea lui cea mai importantă Apologia, care este un tratat filosofic de apărare a creştinilor în faţa împăratului Marcu Aureliu şi a fiului său Commodus. În această lucrare, el prezintă şi o demonstraţie destul de bine conturată în favoarea Trinităţii, el fiind convins de dumnezeirea Tatălui, dumnezeirea Fiului, dumnezeirea Duhului Sfânt şi de relaţia de egalitate dintre cei trei.

„Aşa deci, este destul de bine demonstrat că nu suntem atei, deoarece admitem existenţa unui singur Dumnezeu … Cine oare nu ar fi surprins să audă că sunt numiţi atei pe acei care acceptă un Dumnezeu Tatăl, un Dumnezeu Fiul şi un Dumnezeu Duhul Sfânt, care îşi arată puterea în unitate şi diferenţa în autoritate? (Suplica X). (3)

Este curios să se afirme că Atenagoras nu a făcut nici o referire la Isus.

Cel mai curios lucru, în lucrarea lui Paulkovich, îl întâlnim atunci când acesta face referire la apostolul Pavel:

„Biblia venerează pe artistul înainte cunoscut ca şi Saul din Tars, un „apostol” străin de mântuitorul său ceresc. Pavel nu este conştient de fecioara Maria, ignorant în ceea ce priveşte naşterea lui Isus, de părinţii lui, de evenimentele din viaţa lui, de misiune, de minuni, apostoli, trădarea, judecata şi suferinţa de pe cruce. Pavel nu ştie nici unde Isus a trăit şi consideră crucificarea ca fiind metaforică (Galateni 2:19 – 20). Contrar Evangheliilor absurde, Pavel niciodată indică că Isus ar fi venit pe pământ. Şi afirmaţia celor „cinci sute de martori” (1 Corinteni 15), este o falsificare bine cunoscută”.

Nu vreau să intru în detalii privind ignoranţa, pe de o parte şi prejudecăţile evidente, pe de altă parte, ale domnului Paulkovich, în ceea ce priveşte epistolele lui Pavel şi Faptele Apostolilor. Vreau să las doar câteva texte care demonstrează adevărul promovat de Pavel în scrierile lui:

Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, (Romani 1:3-4).

… pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! (Romani 9:3-5)

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. (1 Corinteni 15:3-7)

Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine… (1 Corinteni 11:23)

Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe proroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, (1 Tesaloniceni 2:15)

Dar gafa cea mai monumentală a acestui cercetător istoric, aşa cum este catalogat în The Daily Mail, iese în evidenţă atunci când vorbeşte despre istoricul evreu Josephus Flavius:

„Istoricul Josephus a publicat „Războaiele Iudeilor” în anul 95 d.H. A locuit în Jaffa, la o milă de Nazaret şi încă Josephus nu a auzit nici de Nazaret şi nici de Isus”.

Iar în The Daily Mail se scrie: „dintre scriitorii pe care i-a examinat din sec. I până în sec. III, nu a găsit decât o carte care face o referinţă la Isus „Războaiele Iudeilor” de istoricul roman Josephus Flavius (istoric roman – o altă gafă n.tr.), scrisă în anul 95 d.H. dar el susţine că este fabricată”.

Deşi nu ni se spune explicit, se pare că Paulkovich se referă la Războaiele Iudeilor ca fiind cartea în care Josephus face referire la Isus, şi despre care autorul susţine că aceasta este „fabricată”. Dar Războaiele Iudeilor a fost scrisă mai devreme (între 75 şi 79 d.H.), iar referinţele lui Josephus la Isus sunt făcute în Antichităţi Iudaice, o altă lucrare a istoricului evreu, care a fost publicată într-adevăr în 95 d.H. şi nu este vorba de o singură referinţă ci de două:

Cam în acea vreme trăia Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Cristos. Chiar daca Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până astăzi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.” (Antichităţi XVIII, 33)

„Potrivit firii sale, Ananus a gândit că este un prilej bun, de vreme ce Festus era de acum mort, iar Albinus se afla încă pe drum; a chemat aşadar sinedriul judecătorilor şi l-a adus în faţa lor pe fratele lui Isus numit Hristosul, al cărui nume era Iacov, şi încă pe alţi câţiva, iar după ce i-a învinuit că nesocotiseră legea i-a osândit să fie loviţi cu pietre”. (Antichităţi XX, 9:1).

Îmi pare rău că trebuie să ajung la această concluzie, dar Michael Paulkovich este orice altceva, dar cercetător istoric, în nici un caz.

Cine este de fapt acest personaj, aflăm din menţiunea făcută la sfârşitul articolului publicat de el în Free Inquiry: „Michael Paulkovich este inginer aerospaţial şi scriitor independent, colaborator frecvent al site-ului Free Inquiry şi a revistei Humanist Perspectives, editor colaborator la The American Rationalist şi American Atheist”.

Ar trebui să mă opresc aici, deoarece calificativul de istoric este mai mult decât o exagerare, iar privind la revistele la care colaborează, ideologia motivaţională a domnului Paulkovich, este clară. Totuşi vă rog să-mi permiteţi să epuizez subiectul (aşa cum poate fi prezentat pe un blog).

Ce spun istoricii necreştini despre Isus cel istoric???

Pe lângă Josephus, care a fost prezentat mai sus, găsim referinţe despre Isus la mai mulţi istorici, cei mai importanţi fiind prezentaţi mai jos:

Tacit – Nici dezminţirile oamenilor, nici bogăţiile dăruite, nici căinţa în faţa zeilor nu iau folosit lui Nero ca să scape de ocara celor încredinţaţi că el poruncise marele pârjol, focul din Roma. Aşa încât, pentru a curma zvonurile, i-a învinuit pe nedrept şi ia supus la cele mai cumplite cazne pe cei numiţi îndeobşte creştini, oameni întâmpinaţi cu ură pentru grozăviile lor. Christus, întemeietorul acestui nume, a fost osândit la moarte de Ponţiu Pilat, procuratorul Iudeii de sub cârmuirea lui Tiberiu; însă dăunătoarea superstiţie, înnăbuşită o vreme, s-a ivit iarăşi, nu doar pe întinsul Iudeii, de unde a izvorât pacostea, ci nu mai puţin în toată cetatea Romei”. (Annals XV, 44).

Lucian din Samosata – satiric grec din a doua jumătate a sec 2 – „Creştinii, trebuie să ştiţi, se închină până astăzi unui om – înalta faţă care le-a întemeiat noile rituri şi care a fost răstignit pentru asta … Vedeţi voi, aceste făpturi rătăcite pornesc de la încredinţarea neabătută că sunt de-a pururi nemuritoare, ceea ce lămureşte dispreţul faţă de moarte şi dăruirea de sine nesilită care sunt atât de obişnuite în rândurile lor; apoi legiuitorul lor dintâi i-a făcut să creadă că sunt cu toţii fraţi din clipa convertirii şi că trebuie să tăgăduiască zeii Greciei pentru a se închina înţeleptului răstignit şi să trăiască după legile sale. Le primesc pe toate acestea numai pe temeiul credinţei, ajungând să ia în derâdere bunurile lumeşti, pe care le judecă drept simplu avut obştesc”. (Lucian din Samosata, The Death of Peregrine, 11 – 13).

Suetoniu – secretar al cancelariei imperiale sub Hadrian, scrie în lucrarea lui „Viaţa lui Claudiu” 25:4 „Întrucât evreii aduceau în toată vremea tulburări la îndemnul lui Chrestus (o altă ortografie pentru Christus), el (Claudiu) i-a alungat din Roma”. Luca se referă şi el la acest eveniment în Faptele Ap. 18:2 şi care a avut loc în anul 49 d.H. Într-o altă lucrare, Suetoniu aminteşte despre incendiul care a pustiit Roma în 64 d.H., sub stăpânirea lui Nero. El relatează: „Nero i-a pedepsit pe creştini, o comunitate de oameni pradă unor superstiţii noi şi dăunătoare”. (Lives of the Caesars, 26.2)

Pliniu cel Tânăr – guvernator al Bitiniei în Asia Mică (112 d.H.), scria împăratului Traian despre modul în care trebuia să-i trateze pe creştini. În acea scrisoare relatează despre oamenii aduşi la judecată:

„Se apărau, cu toate acestea, spunând că singura lor vină sau greşeală era obişnuinţa de a se întâlni într-o zi anume hotărâtă, înaintea zorilor, atunci când înalţă, răspunzându-şi cu versete, o cântare lui Hristos, ca unui zeu şi se leagă printr-un jurământ solemn să nu făptuiască vreo nelegiuire, ba niciodată să nu înşele, să nu fure, să nu comită adulter, niciodată să nu-şi calce cuvântul şi să se arate mereu vrednici de încredinţarea care li se dă atunci când sunt chemaţi” (Epistole X, 96).

Thallus –este unul dintre primii autori seculari care îl menţionează pe Hristos. Thallus a scris o istorie a lumii oriental-mediteraneene care cuprinde evenimentele de la Războiul Troian până în perioada vieţii sale şi este datată probabil în jurul anului 52 d.H. Din nefericire lucrările sale s-au pierdut, fiind păstrate doar fragmentar în citate. Unul dintre aceştia este Iulius Africanus, un autor creştin care şi-a redactat opera în jurul anului 221 d.H. El arată într-un pasaj:

„În cea de a treia carte a istoriilor sale, Thallus socoteşte această întunecime, fără nici un temei după cum mi se pare, o eclipsă a soarelui (fără nici un temei, fireşte, întrucât o eclipsă de soare nu poate avea loc în acelaşi timp cu luna plină, iar Isus a murit la vremea lunii pline pascale” (Iulius Africanus, Cronografia, 18.1).

Talmudul babilonian – „Învăţătura spune: în ajunul Paştelui, Yeshu a fost atârnat. Vreme de 40 de zile înainte de execuţie, un vestitor a umblat în toate părţile, strigând: are să fie lovit cu pietre că a lucrat vrăjitorii şi la ispitit pe Israel la apostazie. Orice om care poate să spună ceva în apărarea lui să vină înainte şi să vorbească pentru el. dar întrucât nimic n-a fost spus în apărarea lui, a fost atârnat în ajunul Paştelui” (Sinedriu 43a; cf. t. Sin. 10;11; y Sin.7:12; Tg. Estera 7:9). O altă versiune a textului vorbeşte despre „Yeshu nazarineanul”. (4)

În prestigioasa lucrare The New Encyclopaedia Britannica, privitor la istoricitatea lui Isus se afirmă: „Aceste relatări independente demonstrează că în Antichitate nici măcar opozanţii creştinismului nu s-au îndoit de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, fără nici o bază, la sfârşitul sec. XVIII, de-a lungul sec. XIX, şi la începutul sec. XX”.

Dr. Mc Ray, profesor de Noul Testament şi Arheologie la Colegiul Wheaton din Chicago spune despre enigma Nazaretului:

„Dr. James Strange de la Universitatea South Florida este expert în acest domeniu, iar domnia sa descrie Nazaretul ca fiind o localitate foarte mică, ce se întindea pe aproximativ 60 de acri şi cu o populaţie de cel mult 480 de locuitori la începutul secolului I. (…) Strange spune că la căderea Ierusalimului, în anul 70 d.H. Templul nu mai avea nevoie de preoţi pentru că era distrus, aşa că aceştia au fost trimişi în alte locuri, până sus în Galileea. Arheologii au descoperit o listă scrisă în aramaică ce prezintă cele douăzeci şi patru de „neamuri” sau familii de preoţi ce au fost mutaţi în alte părţi, iar dintre aceste familii se menţionează că una a fost mutată la Nazaret. Ceea ce arată că micul sătuc trebuia să fi existat în vremea aceea” (5)

Dar pe lângă aceste surse necreştine, unele dintre ele fiind vădit anticreştine, există atâtea referinţe la scriitorii creştini, atât cei din Noul Testament, cât şi la Părinţii Bisericii. Toate acestea atât din punct de vedere documentar, istoriografic, paleografic sau arheologic sunt considerate ca fiind surse fiabile, demne de încredere, iar detalierea acestui fapt constituie subiectul multor cărţi scrise de apologeţi de prestigiu (Josh Mc Dowell, Norman Geisler, Garry Habermas, etc).

Acelaşi autor de mai sus, Dr. Mc Ray, profesor de Noul Testament şi Arheologie la Colegiul Wheaton din Chicago, scrie despre Luca:  „Consensul general, atât între cercetătorii liberali cât şi între cei conservatori este că Luca este un istoric foarte precis. Este erudit, elocvent, limba greacă folosită de el se apropie de forma sa clasică, scrie ca un om educat, iar descoperirile arheologice arată în mod repetat că Luca este foarte exact în ce are de spus. …. Un arheolog vestit a examinat cu atenţie referirile lui Luca în ceea ce priveşte 32 de ţări, 54 de cetăţi şi 9 insule, fără să găsească nici măcar o singură greşeală. Dacă Luca s-a străduit să fie atât de exact în relatarea lui istorică, ce motiv logic am avea să presupunem că ar fi fost credul sau inexact în relatarea aspectelor mult mai importante nu numai pentru el, ci şi pentru alţii?”(6).

În ceea ce priveşte Părinţii Bisericii, Norman Geisler afirmă că „bărbaţi ai Bisericii Primare din sec. II şi III, cum sunt Iustin Martirul, Irineu, Clement de Alexandria, Origen, Tertulian şi alţii, au citat Noul Testament atât de amplu (de 36 289 de ori), încât doar oe baza citatelor lăsate de ei am putea reconstitui întregul Nou Testament, cu excepţia a 11 versete”. (7)

Este adevărat că decretul împăratului Teodosiu, prin care creştinismul devenea religie oficială în Imperiul Roman, a însemnat începutul declinului Bisericii, lucru ce va culmina în perioada medievală sub papii Clement al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea. Masacrul catarilor din sudul Franţei, la fel ca şi cruciadele sau masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu, sunt pagini negre din istoria creştinismului, consecinţe ale unei biserici corupte care s-a îndepărtat de învăţăturile Scripturii. Dar nu putem fii de acord cu afirmaţiile domnului Michael care spune că în timpul lui Constantin „creştinismul era o sectă total nesemnificativă în Imperiul Roman” şi că la ordinul lui Teodosiu a fost distrusă marea Bibliotecă din Alexandria. Sociologul Rodney Stark, care a studiat diverse surse istorice pentru cartea lui Creşterea Creştinismului, concluzionează că înspre anul 300 d.H. creştinismul era atât de răspândit între clasele populare cât şi între persoanele bogate şi influente din societatea romană, încât el situează cifra creştinilor între 10 şi 25 % din populaţia Imperiului. (8)

Biblioteca din Alexandria – a fost incendiată de Iuliu Cezar în anul 48 î.H. deşi acest incendiu nu a afectat-o decât în parte. Sfârşitul acesteia este incert, fiind stabilit într-un moment nedeterminat, probabil în sec. III sau sec IV, s-ar putea în 273 d.H. când împăratul Aurelian a prădat oraşul sau în 297 d.H.când Diocleţia a făcut acelaşi lucru. În perioada lui Teodosie se poate vorbi de a doua Bibliotecă, cunoscută ca şi Biblioteca – fiică şi în anul 391 acesta ar fi emis un decret prin care interzicea păgânismul în Egipt, la cererea patriarhului Teofil din Alexandria. Părerile istoricilor privind jefuirea bibliotecii sunt împărţite, datorită faptului că nu există nici o mărturie directă despre acest lucru. Iar referinţele privind revolta contra templelor păgâne nu fac nici o referinţă la Bibliotecă.

În acelaşi timp, există o istorie mult mai documentată privind incendierea şi distrugerea completă a bibliotecii de către califul Umar ibn al-Jattab în anul 642 după ce oraşul a căzut în mâinile musulmanilor. (9)

De asemenea nu putem accepta incriminarea creştinismului privind atâtea conflicte armate din istorie(Paulkovich face o listă lungă cu aceste conflicte), acesta fiind responsabil de pierderea atâtor vieţi omeneşti. Nu trebuie să privim prea departe. Oare ateismul nu este responsabil de milioane de victime sub Stalin în Uniunea Sovietică, sub Mao tze Dung în China şi sub Kim ir Sen (şi succesorii lui) în Coreea de Nord? Dacă creştinismul a promovat războiul şi nu are respect faţă de viaţa umană, atunci ce putem spune de sutele de milioanele de vieţi umane aruncate la coşul de gunoi, încă înainte de a se naşte?

Pentru ca pachetul să fie complet, Paulkovich, în analiza lui exhaustivă despre Isus, trece în revistă toate subiectele fierbinţi ale zilei vorbind despre Biblie ca fiind o carte care promovează violenţa (aşa interpretează Matei 10:34), de lipsa de respect faţă de femeie, despre homosexuali şi despre educaţia copiilor. În acest ultim caz, Paulkovich afirmă că „a sosit timpul să se termine cu învăţăturile şi prostiile prin care copiii sunt speriaţi cu privire la pedeapsa veşnică, iar părinţii care fac acest lucru, sunt vinovaţi de abuz infantil de cea mai joasă speţă”. Probabil că cei din tabăra lui Paulkovich nu au citit niciodată despre „întoarcerea celuilalt obraz” (Matei 5:38 – 48) de „ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12) şi de mulţimea de femei care slujeau în anturajul lui Isus (Marcu 15:40, 41; Luca 8:2, 3) (într-o cultură în care femeia era considerată inferioară). Pe de altă parte, nici nu vreau să mă gândesc cum va arăta lumea aceasta peste o generaţie, dominată de feministe şi homosexuali şi în care părinţii nu mai au nici un fel de autoritate asupra copiilor.

Deşi nu am abordat toate problemele ridicate de Michael Paulkovich în articolele care au făcut înconjurul lumii, aş vrea să precizez că există teologi şi apologeţi competenţi, cu experienţă academică şi respectaţi profesional, care au abordat istoricitatea lui Isus pe toate faţetele posibile. A afirma în ziua de azi că Isus a fost un personaj mitologic nu dovedeşte decât ignoranţă, prejudecăţi şi lipsă de respect faţă de investigaţia istorică. De asemenea, nu este locul aici ca să vorbesc în acest moment de mulţimea de erudiţi care au început această căutare, dar sinceri fiind, au sfârşit prin a accepta nu numai istoricitatea lui Isus ci şi divinitatea Lui, făcând din El Domnul vieţii lor.

Nu cred că acest articol va ajunge la atâtea persoane care au citit articolul domnului Paulkovich, dar mă rog ca acolo unde va ajunge să trezească conştiinţele adormite, să-i convingă pe cei care s-au lăsat înşelaţi de minciunile ateismului, pe cei credincioşi să-i întărească şi pe cei delăsaţi să-i motiveze să-l mărturisească pe Hristos altora.

(1) http://en.wikipedia.org/wiki/Apollonius_of_Tyana

(2) http://es.wikipedia.org/wiki/Marci%C3%B3n

(3) http://es.wikipedia.org/wiki/Aten%C3%A1goras_de_Atenas

(4) Citatele lui Tacit, Lucian, Suetoniu, Thallus şi din Talmud, sunt preluate din cartea lui Josh McDowell – Noi mărturii supuse dreptei judecăţi, Editura Aquaforte Cluj Napoca, 2005; cap. 5 subcap. 2, 3, pag. 229 – 237.

(5) Lee Stobel – Pledoarie pentru Cristos, pg. 104

(6) Lee Stobel – Pledoarie pentru Cristos, pg. 98, 99, 100

(7) Norman L. Geisler, Frank Turek – Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu, Editura Cartea Creştină Oradea, 2007, pag. 228.

(8) http://es.wikipedia.org/wiki/Cristianismo

(9) http://es.wikipedia.org/wiki/Biblioteca_de_Alejandr%C3%ADa

Comentarii

In this article

Lasă un răspuns

5 comments

  1. Marius Silvesan Răspunde

    Reblogged this on Istorie Evanghelica and commented:
    Un răspuns argumentat dat unui pseodocercetator prin care autorul demonstrează că Isus este un personaj istoric.

  2. Liviu Văduva Răspunde

    Felcitări pentru comentariul în favoarea adevărului biblic despre Isus Hristos, susținut puternic și de surse extrabiblice. Evident, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului, Satana, șarpele cel vechi care este și tatăl minciunii ( Ioan 8:44) inspiră prin neadevăruri, pe cei care n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți. ( 2 Tes. 2:9-11)

  3. Mihail Răspunde

    Dar de ce scrieți Iisus cu un singur “i” ?

    1. Beni Drădici Răspunde

      Eu folosesc Biblia traducerea Cornilescu, unde Isus este scris cu un singur “I”.