Puține sunt textele din Scriptură care să cuprindă doar în câteva versete profunzimea frământărilor, a durerilor, a năzuințelor, a aspirațiilor ființei umane, așa cum o face Psalmul 23.
Aici, întrebările își găsesc răspuns, pașii sunt mai hotărâți, ceața este îndepărtată și speranța prinde contur. Frământările și îngrijorarea, specifice ființei umane, sunt înlocuite de certitudini, durerea este alinată și ochii privesc cu încredere ziua de mâine.
Tocmai de aceea, Psalmul 23 a fost preluat de milioane de oameni, pe parcursul atâtor generații și transformat în devoțiune personală, fiind memorat, versificat și comentat, în toate limbile pământului. Pictorii l-au zugrăvit în culori expresive, iar portativul celor îndrăgostiți de harpă, l-au așezat pe note și i-au dat glas prin armonia orchestrelor.
Și totuși, ce găsim în aceste șase versete ale acestui frumos psalm? Ce vrea să ne învețe acest cuvânt al Scripturii, pe care David, inspirat de Duhul Lui Dumnezeu, l-a lăsat posterității? Meditând la acest cuvânt, privind la adevărurile adânci ale Scripturii în ansamblu, precum și la experiența, uneori nefericită a omului, am găsit că aici sunt puse câteva întrebări, la care fiecare din noi trebuie să găsim răspunsuri și în funcție de aceste răspunsuri, viața noastră poate să își găsească împlinirea, sau să se adâncească în durere și ruină.
Pe cine alegi să te conducă?
Este prima întrebare a psalmului. David începe așa – Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. Păstor, în accepțiunea psalmistului, este conducătorul, care se îngrijește de bunăstarea turmei.
Sunt posibile mai multe răspunsuri la această întrebare. De exemplu:
- Nu am nevoie de nimeni, mă conduc singur. De obicei oamenii sunt destul de aroganți ca să accepte să fie conduși. Se cred suficient de puternici, de pregătiți, ca să-și croiască drum în noianul de incertitudini și provocări ale vieții. Marea majoritate a acestora sfârșesc în eșecuri, iar cei ce totuși reușesc, nu se simt împliniți.
- Merg unde se duc cei mulți. Adevărul se află la ei în virtutea faptului că sunt mulți, deci marja de eroare trebuie să fie mică. Sociologii numesc această atitudine, spirit de turmă. Sunt destule exemple, atât în Scriptură cât și în viața practică, care au arătat contrariul.
- Mă las condus de cărțile marilor „guru”, de noile ideologii și filosofii îmbrățișate de oamenii faimoși. Dacă aceștia au reușit și sunt faimoși, înseamnă că trebuie ascultați și să le urmăm sfaturile, este părerea acestei categorii. Este o tendință contemporană, din societatea noastră foarte informată, dar este o iluzie, o înșelăciune frumos împachetată de cei ce vor să ne țină captivi unei societăți de consum și unor ideologii demonice.
Pentru cei ce au găsit astfel de răspunsuri (deși ar mai fi și altele asemănătoare), Psalmul 23 nu mai are să le spună nimic. Vor culege roadele, continuând cu aceleași întrebări, aceleași frământări și aceleași frustrări, ce vor reveni din nou și din nou.
Dar pentru cei ce l-au ales, împreună cu David, pe Domnul să le fie păstor, ceea ce este mai bun, de acum urmează.
Ce așteptări ai de la cel ce te conduce?
El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă. Pășunea verde înseamnă prospețime, hrană din abundență, iar apa este ceea ce completează „meniul”, pentru ca acesta să fie întreg, de calitate, masă îndestulată. În același timp, pășunea verde înseamnă frumusețe, un ambient plăcut care încântă privirea și aduce bucurie în inimă. Orice pictor sau fotograf, care vrea să surprindă frumusețea în forma ei nativă, nu va prezenta imagini deșertice, pădurile doborâte de vânt sau coșurile cu fum ale unui furnal.
Prin expresia ape de odihnă, psalmistul mai sugerează aici și ideea satisfacției, a împlinirii, a sentimentului de mulțumire, a omului căruia nu-i lipsește nimic.
Domnul Isus, vorbind în contextul în care se identifică pe El însuși ca fiind Păstorul cel bun, întărește cuvintele lui David, spunând – Eu am veni ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug (Ioan 10:10).
Ar fi multe ipostaze din viața reală care să reliefeze aceste adevăruri exprimate aici, dar cea din Psalmul 128 cred că le exprimă cel mai bine:
Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă pe căile Lui!
Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, ești fericit și-ți merge bine.
Nevastă-ta este ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale.
Așa este binecuvântat omul care se teme de Domnul. (Psalmii 128:1-4)
Ești gata să urmezi conștiincios sfaturile, normele, principiile Păstorului?
Până aici totul sună frumos, majoritatea fiind de acord cu o astfel de abordare a temei. Însă, Păstorul, care ne dorește binele și vrea să ne ducă într-acolo, continuă:
… și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina numelui Său. A povățui, a da sfaturi, ar lăsa să se înțeleagă că acestea sunt facultative. Când este vorba de sfaturi, probabil mulți au în minte ideea unui bunic, care vine cu sfaturi înțelepte, dar pe care nepoții nu au de gând să le pună în practică, pentru că se consideră emancipați, și că ei trăiesc alte vremuri. Însă, această idee este spulberată de sintagma „cărări drepte”, care introduce ideea de normă, de obligativitate. De asemenea trebuie ținut cont și de personalitatea, de statutul, Celui ce a impus regula, și a croit cărarea dreaptă (vezi Evrei 12:25, 26).
Isaia vorbește despre o Cale a Domnului care trebuie pregătită (Isaia 40:3), iar despre Ioan Botezătorul ni se spune că a venit pe Calea neprihănirii (dreptății), dar iudeii nu l-au crezut și nu s-au pocăit. Deci ideea care se desprinde de aici este mai degrabă etică decât teologică. – Matei 21:32
Altfel spus, pășunile verzi și apele de odihnă, sunt condiționate de cărarea dreaptă.
Cum te vei raporta la momentele dificile din viața ta?
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.
Valea umbrei morții, se referă la posibile momente dificile, care pot să survină în viața noastră, în timp ce înaintăm pe cărarea dreaptă. Aceste momente dificile din viață pot să aibă două cauze. Pe de o parte, Dumnezeu îngăduie să trecem prin astfel de stări, cu scopul de a ne crește, de a ne maturiza, dar cu promisiunea că El va fi cu noi. Toiagul are sensul aici de autoritate, adică Dumnezeu ține lucrurile sub control, precum și de călăuză, deoarece Dumnezeu te va conduce înspre soluția pe care o are deja pregătită (1 Corinteni 10:13).
Cel de-al doilea sens al acestui verset, ar putea sugera ideea de greșeală proprie, în care noi am căzut involuntar sau poate chiar voluntar. Nuiaua are aici rolul corectiv, de penitență, impusă cu un scop educativ. De fapt, nuiaua în limbajul înțeleptului din Cartea Proverbelor, are tocmai acest rol, iar în Epistola către Evrei, apostolul întărește această învățătură (vezi Evrei 12:4 – 11).
Cum te vei raporta la oamenii din jurul tău?
Tu îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn și paharul meu este plin de dă peste el.
Deoarece textul face referire aici la potrivnici (vrășmași), primul sens al acestui verset ar fi cel al protecției divine. Probabil David avea în minte acele episoade de izbăvire miraculoasă, care le experimentase când fugea din fața lui Saul, care dorea atunci cu orice preț să îl omoare.
Dar, dacă privim problema aceasta, a potrivnicilor mai în ansamblu, vom găsi și alte semnificații ale acestui verset. Cei mai mulți dintre semenii noștri, sunt nefericiți din cauza oamenilor de lângă ei, pe care îi consideră a fi într-o poziție superioară, adică mai fericiți. Tocmai de aceea, aceștia sunt percepuți ca niște rivali și poate chiar responsabili de nefericirea lor.
Untdelemnul, în terminologia biblică, semnifică binecuvântarea, iar paharul plin semnifică îndestularea, abundența. Ce înțelegem de aici, este că starea de mulțumire, nu depinde de nivelul nostru, financiar sau social, când ne comparăm cu ceilalți, ci este o problemă de percepție, privită prin prisma relației noastre cu Dumnezeu.
Care este scopul cel mai măreț pe care îl urmărești în viață?
Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.
Psalmistul vorbește aici de o Casă a Domnului, în care vrea să locuiască întreaga lui viață. Noțiunea de viață veșnică nu era prea bine conturată în mintea și teologia omului din Vechiul Testament, dar ideea de Casă a Domnului, sugerează un loc diferit de cel de pe pământ, în care fericirea devine realitate și din care nu îți mai dorești să pleci niciodată. Noțiunea aceasta este reiterată în Psalmii 27:4, 118:26 și 122:1, în special dacă privim problema din unghiul profetic, cu accente mesianice, ce se observă în aceste texte.
Ideea unei vieți diferite de cea pe care o experimentăm noi astăzi, într-o altă dimensiune, împreună cu Domnul, este dezideratul psalmistului care îl face să fie fericit. Încrederea acestuia este atât de puternică încât toate greutățile vieții nu pot să îi schimbe percepția și buna dispoziție.
În același timp, el este conștient că este o persoană vulnerabilă, cu posibilități reale de a greși. Tocmai de aceea, face apel la îndurarea lui Dumnezeu, fiind conștient că o viață dezordonată din punct de vedere etic, îl va îndepărta de Casa Domnului și îl va duce spre nefericire și ruină.
Teologia Psalmului 23 este practic completă. Începe cu așezarea Domnului în poziția de lider incontestabil, ce se află la originea unei creații frumoase, care are un plan pentru om pe de o parte și care are un set de norme, ce pretinde să fie respectate, pe de altă parte. Calea dreaptă, pregătită pentru omul ce va alege să meargă pe ea, va fi presărată uneori cu necazuri, deoarece omul este imperfect și vulnerabil, dar Dumnezeu îi promite sprijinul constant, o binecuvântare permanentă, întărind mereu speranța într-o altă viață ce se întrezărește la orizont, în Casa Domnului.
