Cum s-a convertit marele predicator Charles Haddon Spurgeon

În timpul lunii decembrie a anului 1849, a venit o epidemie de febră peste şcoala din Newmarket şi aceasta s-a închis pentru o perioadă. Charles s-a dus acasă, în Colchester pentru a petrece acolo perioada Crăciunului. Dumnezeu a folosit această schimbare de circumstanţe, pentru a-l mântui pe acest băiat care căuta pacea sufletească. Chiar dacă istoria convertirii lui Spurgeon este destul de bine cunoscută, cred că merită să fie repetată, şi cine ar putea face mai bine acest lucru decât el însuşi, cu propriile lui cuvinte:

„Uneori mă gândesc că aş fi putut foarte bine să fi continuat până în ziua de azi în ceaţă şi în disperare, dacă nu ar fi fost bunătatea lui Dumnezeu care a trimis o furtună de zăpadă în acea dimineaţă de duminică, când eu mă îndreptam spre o anumită biserică. Din cauza aceasta, am intrat pe o stradă laterală şi m-am oprit la o mică biserică metodistă primitivă, în interiorul căreia se aflau în acea zi între 12 şi 15 persoane. Am auzit înainte de metodiştii primitivi, care cântau atât de tare că îţi produceau dureri de cap, dar acest lucru nu mă interesa. Eu vroiam să ştiu cum puteam fi mântuit (…). În acea dimineaţă pastorul nu era în biserică şi îmi imaginez că a rămas blocat în zăpadă. În sfârşit, un bărbat slab, probabil un pantofar, croitor sau ceva asemănător, s-a urcat la amvon ca să predice. Acum moda este ca predicatorii să fie persoane instruite, dar acel bărbat era cu adevărat stupid: trebuia să se limiteze la textul său, pentru simplul motiv că mai mult decât atât nu putea să zică mare lucru. Şi textul cu pricina era: „Întoarceţi-vă (priviţi) la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului!” (Isaia 45:22)

Nici măcar nu putea să pronunţe corect cuvintele, dar nici acest lucru nu mă interesa. Mă gândeam că în acel pasaj am găsit o rază de speranţă pentru mine. Predicatorul a început în felul următor: „Acest verset este unul dintre cele mai simple: el spune, priviţi. Adevărul este că a privi nu costă prea mult. Nu este ca şi cum ai ridica piciorul sau degetul, este foarte simplu: priveşte. Mă rog, nu trebuie să mergi la universitate pentru a învăţa să priveşti; unul poate să fie chiar lipsit de minte şi totuşi priveşte. Nu trebuie să ai nici o rentă de 1 000 de lire pe an pentru a privi. Toată lumea poate să privească, chiar şi copiii pot să facă asta. Dar apoi, versetul spune: priviţi la Mine. Mulţi dintre dumneavoastră se privesc pe ei înşişi, dar nu preţuieşte nimic a privi acolo. Niciodată nu aţi găsit consolare în voi înşivă. Unii spun: priviţi pe Dumnezeu Tatăl. Nu, pe el o să-l priviţi mai încolo! Isus Hristos spune: priviţi la Mine! Unii dintre dumneavoastră vor zice: trebuie să aşteptăm ca Duhul Sfânt să lucreze. În acest moment nu este vorba de asta: priviţi la Hristos. Textul spune: priviţi la Mine!”

Şi apoi acel om bun a continuat cu versetul său spunând: „Priviţi la Mine, transpir picături mari de sânge. Priviţi la Mine: sunt atârnat pe cruce. Priviţi la Mine: sunt mort şi îngropat. Priviţi la mine: am înviat. Priviţi la mine: mă înalţ la Ceruri. Priviţi la Mine: sunt aşezat la dreapta Tatălui. Sărace păcătos, priveşte la Mine, priveşte la Mine!”

După ce a reuşit să se extindă timp de aproximativ zece minute, se apropia de sfârşit, dar apoi a privit înspre mine, aşezat sub fereastră şi probabil că fiind atât de puţine persoane prezente, a ştiut că sunt un străin. Atunci, privindu-mă în ochi – ca şi cum mi-ar fi cunoscut inima – a spus: „Tinere, se pare că eşti destul de nefericit”. Adevărul era că avea dreptate, dar nu eram obişnuit să se facă comentarii despre aspectul meu personal, de la amvon. Dar cu toate acestea, a fost o lovitură potrivită, pentru că m-a atins din plin. Apoi a continuat spunând: „Şi întotdeauna vei continua nefericit – nefericit în viaţă şi nefericit în moarte – dacă nu asculţi de versetul pe care l-am citit; dar dacă o faci, acuma, în aceste momente, vei fi mântuit”. Şi ridicându-şi mâinile strigă, aşa cum numai un metodist primitiv era capabil să facă. „Tinere priveşte la Hristos! Uită-te! Uită-te! Uită-te! Nu trebuie decât să priveşti şi să trăieşti”.

Imediat am recunoscut calea mântuirii. Nu mai ştiu ce a spus, nu mai eram atent, posedat cum eram de acel singur gând (…). Am aşteptat să fac cincizeci de lucruri; dar când am ascultat acel cuvânt „Priveşte” cât de încântător mi s-a părut! Şi am privit până ce mi-au obosit ochii! În acel  moment norii au dispărut, ceaţa a coborât şi am putut să văd Soarele. În acele minute cred că m-am ridicat şi am cântat cu cei mai entuziasmaţi dintre ei , despre sângele preţios al lui Hristos şi despre credinţa simplă care priveşte doar la El. Bine ar fi fost ca cineva să-mi fi spus mai înainte: crede în Isus Hristos şi vei fi mântuit! Cu toate acestea, totul a fost foarte înţelept pregătit, fără nici o îndoială. Şi acum pot să spun  … „de când izvorul de sânge am văzut din rănile Tale curgând, predarea Ta, eu voi cânta pentru totdeauna până ce voi muri”.

Acea zi fericită, când l-am găsit pe Salvatorul meu şi am învăţat să mă aplec la picioarele lui, este o zi pe care nu o voi uita niciodată (…). Am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi acel preţios verset m-a condus la Crucea lui Hristos. Pot depune mărturie că bucuria din acea zi a fost complet indescriptibilă. Aş fi fost capabil să sar, să dansez şi nu ar fi fost expresie, oricât de fanatică s-ar fi părut, nu putea să nu fie în acord cu bucuria mea din acea oră. Am avut de atunci multe zile de experienţe creştine, dar nici una din ele a contat cu euforia completă, cu acel deliciu înflăcărat din acea primă zi. Cred că puteam atunci să mă fi ridicat de pe scaunul meu dintr-o săritură şi să fi exclamat împreună cu cel mai exaltat dintre acei fraţi metodişti (…). Sunt iertat! Sunt iertat! Sunt un monument al harului! Un păcătos salvat prin sânge! Duhul meu a văzut cum lanţurile s-au rupt în bucăţi şi cum a primit un suflet nou, un moştenitor al Cerului, un om iertat şi acceptat de Hristos, scos din noroiul mâlos şi din groapa disperării, cu picioarele aşezate pe stâncă şi cu drumul netezit (…).

Între orele 10:30 din acea dimineaţă şi 12:30 când m-am întors acasă, ce schimbare extraordinară se făcuse în mine! Doar privind la Isus am fost eliberat din disperare şi pus într-o dispoziţie de o aşa bucurie, că atunci când m-au văzut cei din casa mea mi-au spus: „Ceva minunat s-a petrecut cu tine”. Şi eu eram atât de nerăbdător să le povestesc totul. Ce bucurie s-a văzut în acea zi în casa noastră când au ascultat că fiul lor cel mai mare l-a găsit pe Salvatorul şi se ştia iertat”.

Convertirea lui Spurgeon a fost momentul crucial din viaţa lui. Era cu adevărat o nouă făptură şi acea teribilă povară a păcatului pe care o purtase atât de mult timp, a dispărut şi tot ce avea înainte era nou. Suferinţa prin care a trecut, a avut însă un efect durabil în el, prin recunoaşterea greutăţii abominabile a păcatului, care a rămas înregistrat profund în  mintea lui şi care l-a făcut să respingă nelegiuirea şi să iubească tot ce era sfânt. Incapacitatea predicatorilor pe care i-a ascultat, de a prezenta Evanghelia, într-un mod clar şi direct, l-a făcut ca în tot timpul misiunii lui să le spună păcătoşilor în fiecare predică şi în maniera cea mai directă şi mai înţelegătoare, cum pot să fie mântuiţi.

Acest articol este un fragment din cartea „Spurgeon: una biografía”, de Arnold Dallimore (2006, Editorial Peregrino), preluat şi tradus din Protestante Digital.

Comentarii